Se clatină din nou astăzi pământul

Se clatină din nou astăzi pământul,
În vremea cea vestită ce-a venit,
Doar bocete se-aud mereu din vale,
Se văd doar ochi țintiți spre răsărit.

Așteaptă ei o mână să apară,
Ca să le-ducă vor un ajutor,
Să-i scoată din pustiu și să îi lase,
La poala stâncii lângă un izvor.

Se clatină-n urgia ce cuprinde,
Întreg pământul ce-i înspăimântat,
El nu-nțelege vremea că-i o vreme,
Când bobul e de pleavă separat.

E vremea când se cerne astăzi rodul,
Prin foamete, războaie și urgii,
Cules e cel ce-n toate va rămâne,
În piept cu focul dragostei dintâi.

Se clatină în vântul ce tot bate,
Dar este el un vânt care-i pornit,
Să scuture întreaga uscăciune,
Și să rămână doar ce-i înverzit.

Chiar dacă el adie cu putere,
Pe cei ce în cuvânt s-au ancorat,
Vre-o dată n-o să poată să-i dărâme,
Cuvântu-i cel ce ia-nrădăcinat.

Se clatină pământul în furtuna,
Ce scutură țărâna de pe noi,
Ca să-nțelegem cine e puterea,
Să nu ne mai vedem niște eroi.

Coboară de pe culmile mândriei,
Azi inimile iute ce-au urcat,
Le-aduce jos la cruce-n umilință,
Furtuna care azi ce s-a arătat.

Să fim acei ce astăzi înțelegem,
Că vremea ce cu toții o trăim,
Ne duce mai aproape ea de ziua,
Ce mulți o așteptăm... și ne-o dorim.

E vremea-n care Domnul este-aproape,
Și trâmbița îndat va răsuna,
Să nu lăsăm ca teama să ne-mbrace,
La un sfârșit de drum în haina sa.

Cuvântul sa ne fie-acea tărie,
Prin care-naintăm noi zi de zi,
Și-atunci doar în picioare vom rămâne,
Orice în fața noastră ar veni.

Să nu ne-ngrijorăm de vestea care,
Întreg pământul astăzi la-ngrozit,
Să fim doar bucuroși cum Domnul cere,
În toate... chiar și-n vremea de sfârșit.
Amin(diana)