Se-auzea pe deal un strigăt

Se-auzea pe deal un strigăt, rănile se auzeau,
El tăcea... căci din iubire, mâinile se întindeau,
Ca să fie pironite, sub ciocane ce-au bătut,
Fără teamă, fără milă, că e Rege... n-au știut.

Sângele curgea în taină, pe un lemn nenorocit, ,
Fiecare strop de sânge, păcătosu-a mântuit,
Cerul parcă se-ntristase, soarele s-a-ntunecat,
Munții tremurau, și codrii, pentru Cel nevinovat.

Spinii de pe fruntea blândă-i, aduceau un greu suspin,
Fiecare rană-adâncă, era drum spre loc divin,
Pus pe cruce de mulțime, părăsit și răstignit,
El purta întreaga vină, pentru omul rătăcit.

Atârnat în suferință, între cer și-acest pământ,
Deschidea o cale sfântă, către locul cel mai sfânt,
Și-n durerea Lui adâncă, plină ce-a fost de-ndurare,
A rostit: „Tu iartă-i, Tată” — căci iubirea Lui e mare.

Sub piroane-i stătea trupul, dar și mâini ce-au vindecat,
Fiecare lovitură, al Său trup I-a sfâșiat,
Sângele-i uda pământul, era el nevinovat,
Pentru lumea cea pierdută, El pe crucea grea s-a dat.

Setea îl ardea în taină, buzele-i erau uscate,
Nimeni nu-I dădea alinul, doar cuvinte-nveninate,
Din paharul suferinței, a băut pân-la sfârșit,
Ca să poată fi pământul, la sfârșitel mântuit.

Spatele-i zdrobit de bice, era foarte dureros,
Rana vie sta deschidea, sub povara Lui Hristos,
Carnea sfântă sfâșiată, tremura fără de glas,
Dar iubirea Lui tăcută, peste toate a rămas.

Ochii Lui priveau spre ceruri, plini de dor și de suspin,
Simțea clipa despărțirii, de-al Său Tată cel divin,
„Dumnezeul Meu!”, răsună glasul frânt de părăsire,
Dar și-n cea mai grea durere a rămas doar dăruire.

Fruntea-i arsă de durere, se pleca tot mai adânc,
Sub cununa cea spinoasă, chipul sfânt părea înfrânt,
Praful drumului se puse, peste trupul istovit,
Dar în ochii Lui avea lumină, harul veșnic, nesfârșit.

Între cer și lume-ntreagă, într-un ceas de grea-ncercare,
S-a-nălțat o rugăciune plină era de iertare,
N-a cerul El pentru Sine, nici scăpare din durere,
Pentru cei ce în orbire, l-au împins spre răstignire.

Capul și-l plecă în taină, glasul stins abia șoptit,
A rostit ca să-mplinească ce-a fost scris: „S-a isprăvit”,
Cerul parcă amuțise, iar pământul s-a mișcat,
Când Isus Și-a dat suflarea, pentru omul vinovat.

Taina morții Lui adâncă, nu era fără de rost,
Era începutul vieții, cum pe lume n-a mai fost,
Căci din jertfa Lui cea sfântă, ce-a adus-o-n frământări,
Se năștea în taină vie, slava sfintei învieri.
Amin