Se-aude-n pustie

Se-aude-n pustie, o voce ce-i vie, se-aude în zare, o voce mai tare, aduce trezire, nu vrea spre peire, să meargă pământul, cum bate el... vântul.

Se-aude mai tare, strigând cu-ndurare, nu lasă uitarea să-și cânte chemarea, ci bate la ușă, cu dragoste spusă, să-ntoarcă spre soare, pe cel ce-l mai doare.

Nu vrea osândire, ci sfântă iubire, nu vine cu ură, spre rana ce-ndură, ridică din tină, dă viață deplină, și-arată putere-aducând înviere.

Se-aprinde în noapte, o candelă-n șoapte, lumina nu piere, ci cere durere, dezleagă robia, rupe trufia, și-aduce iertare, prin sfânta-ndurare.

Se-aude-n adâncuri, prin doruri și gânduri, o sfântă chemare, mai vie, mai tare, zdrobește tăcerea, alungă durerea, îi dă iar putere, din sfântă tăcere.

Se-ntoarce privirea, spre ceruri lumina, se rupe-ntristarea, se naște chemarea, din inimi zdrobite, de har regăsite, răsare iertarea, și fuge-nserarea.

Se-ntinde o mână, spre cel ce suspină, îl scoate din vale, îi schimbă cărarea, îi dă iar suflare, și sfântă-nchinare, aprinde-n ființă, curată credință.

Se-aude iar glasul, ce schimbă tot pasul, ridică din moarte, și duce departe, dă pace deplină, și dragoste plină, și-n suflet răsare, cereasca lucrare.

Se-nalță spre slavă, o inimă nouă, lăsând orice teamă, căci cerul o chemă, și arde curată, de dragoste dată, trăind cu putere, în sfântă-nviere.

Se-ntoarce-n ființă, o sfântă dorință, se-aprinde iubirea, și crește trăirea, se rupe robia, dispare trufia, și-n inima mare, domnește iertare.
Amin