Se-aude cum strigă

Se-aude cum strigă, se-aude cum vine, se-aude cum cheamă în vremi de sfârșit,
Se-aud pașii vieții, spre noi cum aleargă, nu-agale ci are un pas mai grăbit.

Se vede lumina ce norii străpunge, în vremuri ploioase e-atât de frumos,
Căci are-o culoare frumoasă și ploaia, în ea însoțiți când suntem de Hristos.

Se văd raze sfinte ce-aduc azi lumina, văzută de cei ce au ochiul deschis,
E ochiul ce vede doar drumul ce duce în Țara promisă... în Rai... Paradis.

Se văd mult mai clare azi urmele albe, lăsate candva de-Mpăratul Isus,
Urmate-s de cei ce-au dorința de-ajunge, acasă în slava cerească de sus.

Se văd licariri într-o beznă lăsată, adusă de capete mii din adânc,
În care se pierd cei ce n-au azi ureche, s-audă că cei ce rămân ei doar plâng.

Se-aud multe șoapte dorite s-oprească, azi pașii spre ceruri ce nu se opresc,
Săgeți aruncate se văd azi spre inimi, mereu ce se zbat până când obosesc.

Se văd multe drumuri ce sunt azi deschise, de cele numite ce sunt rătăciri,
Ce-s pline de hrana ce-aduce o vreme, mai lungă și plină de vii amăgiri.

Se vede sfârșitul, se vede-nceputul, căci toate-așteptate aproape-s acum,
Și tot ce se vede, ne spun că e-un capăt, un capăt de luptă... un capăt de drum.

Un capăt de chin și de grea suferință, de lacrimi amare, de vremi de suspin,
Ce nouă ne spune să strângem uleiul, ca vasul să fie la capăt el plin.