Scrisoare către Dumnezeu... 4

Eu aripa de porumbel, n-aș vrea s-o obosesc,
Dar timpul care a venit, azi vremea ce-o-ntâlnesc,
Mă face ca din nou să-i scriu, căci vreau un ajutor,
Pe-aceiaș aripă îndat, să îmi trimită-n zbor.

E-o vreme grea... un timp mai greu, ce-i plin de suferință,
Cu ea mă lupt ca să nu fiu, o pradă-n neputință,
Spre Cel ce poate azi puteri, în timpul greu să-mi dea,
Trimit scrisoarea ce începe, ea acum... așa...
, , —Părinte scump mângâietor, fă-ți timp azi pentru mine,
Scrisoarea s-o citești ce-acum, o scriu eu către Tine,
Suspinul... oful ce ți-l spun, te rog să îl citești,
Și nu te-opri de pete azi, pe foaie întâlnești.

Nu te grăbi că-n ea nici eu, să mă grăbesc n-aș vrea,
Răbdarea care Tu o ai, și mie dă-mi din ea,
Să uit ceva nu aș dori, eu vreau azi tot să-ți spun,
Tot greul meu... ca-n ajutor, să-mi vii Părinte bun.

Pe primul rând vreau să îți scriu, căci mie-mi este teamă,
Ca să nu uit ceva să-ți spun, și-ți spun... mereu te cheamă,
Ființa mea pe-al vieții drum, căci Doamne cel ce-i rău,
Atâtea piedici azi mi-a pus, și-mi este-atât de greu.

De dimineață când deschid, eu ochii către Tine,
Apar în fața mea mereu, puterile străine,
Până-n apus se luptă crunt, dar Doamne nici în noapte,
De mine nu vor ca să stea, în ea mult mai departe.

Șoptesc mereu și-n apăsări, Părinte scump ceresc,
Ele mă duc, și-adeseori pe drum mă obosesc,
De asta azi am hotărât, din nou ca să îți scriu,
Chiar de e noapte și un ceas, ce este el târziu.

Eu o dorință am acum, să stau la pieptul Tău,
Căci Tatăl meu iubit ceresc, îmi este-atât de greu,
Și doar la el odihnă eu, în timp greu am găsit,
Să-naintez când nu puteam, când eram obosit.

Mai vreau îndată Tu să vii, să lupți Tu pentru mine,
Cu-acele eu puteri nu pot, să lupt... ce sunt străine,
Căci sunt atât de obosit să mă așez aș vrea,
Pe brațul Tău ca să mă duci... unde-i odihna Ta.

Întoarce foaia căci ți-am scris, și pe cealaltă parte,
O rugăminte vei citi, să dai azi la o parte,
Această lume ce sa pus, ea chiar în fața mea,
Ca să mă ducă să cunosc, adâncul azi ar vrea.

Mă-nghit și guri ce s-au deschis, căci lumea multe are,
Să nu le-aud eu mult aș vrea, căci Doamne... mult mă doare,
Aș vrea doar glasul blând... duios, de sus ce se coboară,
Să îl aud căci cel de jos, el astăzi mă doboară.

Mi-aduce lacrimi și dureri, ispite mă-nconjoară,
Neliniștea din lume azi, în vale mă coboară,
Te rog mai iute să cobori, ca să mă pierd nu vreau,
Eu vreau! ! ! ... să știi eu mult azi vreau, cu Tine ca să stau.

Eu cred că tot ț-am spus acum, nu cred că am uitat,
Ca Ție să-ți mai spun ceva, Părinte scump și drag,
Eu mă apropii de sfârșit, și mă opresc din scris,
O clipă vreau să mai aștepți, mai am ceva de zis.

Nu vreau să-nchei scrisoarea mea, fără Ție să-ți spun,
Cât eu pe Tine te iubesc, Părinte scump și bun,
Atât de mult încât acum, la Tine-aș vrea să zbor,
Dorința mea răzbate ea, și valul și-orice nor.

Iubirea ce o simt acum, mă ține în picioare,
Tot ea mă face Ție eu, să-ți scriu câte-o scrisoare,
Căci ea de dor mă umple azi, iubirea pentru Tine,
Și ți-am mai spus, când eu îți scriu, mă simt atât de bine.

Acum te las... voi reveni, te rog să ei aminte,
La tot ce astăzi eu ți-am scris, preasfântule Părinte,
Atât de bine sunt acum, de vorbă că am stat,
Să știi că nu va trece mult, și-ți voi mai scrie-odat.