Samariteanul milos

De la Ierusalim, un călător
Spre Ierihon merge agale.
Este bătrân și n-are spor
Pe drumul ce ducea la vale.

Drumul e lung și-anevoios
Iar pasul său e mic.
Se-așează acum bătrânul jos
Să se-odihnească un pic.

E frământat de temeri mari
Și-i dau târcoale gânduri sumbre
Când, deodat', niște tâlhari
Se năpustesc pe el, din umbre.

Bătrânul este crunt lovit;
De dureri, trupul i se frânge.
E dezbrăcat și jefuit,
Și -acum zace în lac de sânge.

Curând, un preot de la Templu,
Se-ntoarce și el către casă.
Ne-am aștepta să fie exemplu
De faptă bună și frumoasă.

El însă, ne dezamăgește. . .
Când vede pe bătrân în cale,
De-ndată îl și ocolește
Cu pași repezi pășind la vale.

La ceva timp, iat' un levit,
Care fusese la-nchinare!
Trece pe lângă cel zdrobit,
Trece cu nepăsare. . .

Apoi, se vede de departe,
Un călător venind călare.
În fața lui e-un om pe moarte;
Îl ocolește și el oare?

Nici vorbă! Ci, cu har divin,
Se-apropie de muribund;
Toarnă pe răni ulei şi vin,
Și-apoi le leagă rând pe rând.

După aceea, foarte fin,
Îl ia în brațe pe sărman,
'L-așează pe al său asin,
Și-l duce grabnic la un han.

Acolo, omul e-ngrijit
Cu dragoste și pasiune.
E curățit și e hrănit,
Și-i amintit in rugăciune.

În viața sa este iar soare,
E zâmbet în a sa privire,
Și-i fericit știind că are
Un salvator plin de iubire.

Iar omu-acela generos
Ce l-a salvat pe cel sărman,
Este un om blând și milos
Este un bun samaritean.