Samariteanul milos

Te coborai spre Ierihon, la vale,
Călcând arar pe drumul şerpuit.
Alăturea asinul tău, agale,
Se poticnea în pasu-i istovit.

Era amiaza, arșiță cumplită,
De parcă zarea-ntreagă luase foc;
Tu, singur pe poteca prăfuită
Părând să-aduci doar hoţilor noroc.

Şi colo, pe drumeag, în cotitură,
Văzuşi un om în pulbere căzut
Cu trupul plin de rane şi arsură
Zdrobit şi frânt de furul nevăzut.

Zăcea în praful aspru şi fierbinte
De starea lui păsându-i nimănui;
Bătut şi jefuit, fără veşminte,
Că îţi venea să plângi de mila lui.

Trecuseră pe-aceeaşi cărăruie
Un preot de la Templu şi-un Levit
Dar n-au dorit în ajutor să-i vie
Şi n-au oprit din mersul lor grăbit!

Dar Tu, când l-ai văzut, Samaritene,
Însângerat şi fără de alin
Te-ai aplecat şi cercetând alene,
Ai scos din brâu ulcica Ta de vin

Şi căutând mai bine în desagă
Dăduşi de untdelemnul de măsline
Apoi, în praf, mantaua Ta întreagă
O aşezaşi, în lacrimi şi suspine,

Şi-ngenunchind în focul din ţărână,
Privindu-l blând în ochii grei şi duşi
Îi picuraşi în suflet stropi de smirnă
Ş-o rază de speranţă îi dăduşi.

Rupând fâşii cămaşa Ta aleasă,
Cu leac ceresc ce rana o sărută
În mila Ta atât de ne-nţeleasă
Îi alinaşi durerea lui cea mută.

Şi ca un medic iscusit şi bun,
Ştergându-i ranele cu untdelemn şi har,
Cu păs născut în neamul tău străbun
Sărmanului i-ai dat viaţa iar.

L-ai pus pe măgăruşul blând, şi-apoi
L-ai dus la hanul cu-ngrijire dulce,
Plătind Tu însuţi multele-i nevoi
Doar el, firav, în pace să se culce.

Şi-ai hotărât, când Te vei înturna
Din căile pe unde Te va duce soarta,
La orice osteneală ce-a urma
Vei oferi împărăteşte plata...

Pe cel căzut acolo-ntre tâlhari,
Lăsat să moară în pustiu văpainic,
Bătut şi jefuit de hoţi avari,
Tu l-ai milostivit cu harul tainic...

Dar din a vremii lungă istovire
Îşi puse oare lumea întrebare:
Ce om, în nefirească dăruire
S-ar cheltui în jertfă salvatoare?

Ci eu Te-aştept cu dor din an în an
Şi spun oricui şi scriu cu slove mari:
ISUSE, Tu ai fost acel Samaritean
Iar eu eram căzutu-ntre tâlhari.