Samanta

SĂMÂNŢA

Din milioane de seminţe
Ce stau grămadă-ntr-un hambar,
Ferite de furtuni şi ploaie,
Doar ceva mii vor primi har.

În timp ce partea cea mai mare
Se bucură de adăpost,
O rămăşiţă de surate
Mânate sunt de-al vieţii rost.

Se zice că-s două destine
Ce pe oricare bob îl pasc:
Ori aşteaptă fălcile morii,
Ori, puse în pământ, renasc.

-"Să te gândeşti la alte vremuri
Sub adăpost şi-n uscătoare
Este o pură nebunie,
O inutilă frământare".

Aşa se decreta în grabă
De soiul cel mai încolţit,
Cei ce gândesc la nemurire
Sunt stocul cel mai depăşit.

-„Şi-apoi priviţi cale ciudată
(Spun cele multe şi curate):
Cele ce vor să fie altfel,
Sunt separate şi tratate.

Trecute sunt prin site dese
Suflate mult şi selectate".
- „Cu ce folos atâtea cazne?
Doar pentru-a fi bune de moarte ?"

-„Nu, moartea nu ne e finalul,
Ci doar un prag spre împlinire
A propriului destin şi-a Fiinţei
Ce ştie a noastră menire.

Şi-apoi El Însuşi o sămânţă
Muri surpând zidul pietros,
Drum liber boabelor s-aleagă
Renaşterii-n solul humos".

Şi-aşa vorbind cele puţine,
Depuse toate-au fost în sol
Lăsând în urmă-o mărturie,
Mireasmă şi un mare gol.

Însă, aşa cum şi crezuse,
Murind, au ieşit din pământ,
Holda sub soare înfrăţită,
Rod meritat Celui Preasfânt.

Dar ce mai vuiet se aude!
De peste tot grămezi se cară
Silozul grabnic se goleşte
Cu benzile ce duc la moară.

Cu câtă jale şi oftare
Trosnea recolta-n rotative
Însă, în urma necredinţei,
Regretele sosesc tardive.

E vremea gata să se cearnă
Grâul fertil de găunos,
De nu alegi calea-nvierii,
Pierdut vei fi pentru Hristos.

Crede c-aşa cum moare bobul
S-apuce o nouă viaţă,
Dacă te-ncrezi în jertfa Crucii,
Vei prinde-o nouă dimineaţă.