Sămânța

Printre rândurile lumii,
Domnul umblă ne-ncetat,
Căutând o inimioară,
Din pământ adevărat.

Nu se uită la avere,
Nici la omul lăudat,
Ci privește dacă-n suflet,
Mai e loc de semănat.

Multe inimi sunt uscate,
Ca pământul fără ploi,
Împietrite-n răutate,
Pline numai de nevoi.

Altele în lanț legate,
De mândrie și păcat,
Unde grija și iubirea,
Pentru lume au intrat.

Dar când Domnul vede omul,
Care încă poate plânge,
Cu blândețe și cu milă,
De-a sa inimă se-atinge.

El ia plugul cercetării,
Și începe-a răscoli,
Tot ce omul ținea-n taină,
Și voia a-l nimici.

Rupe lanțul de mândrie,
Scoate ura din ascuns,
Smulge rădăcina veche,
Ce în sufletul a pătruns.

Brazda inimii se crapă,
Sub al harului Cuvânt,
Și păcatul greu se frânge,
Ca un pai bătut de vânt.

Omul plânge în tăcere,
Cu genunchii la pământ,
Iar din ochi îi cade roua,
Peste brazda din cuvânt.

Și când lacrima coboară,
Peste lutul frământat,
Atunci știe că ogorul,
Este bun de semănat.

Apoi Domnul ia sămânța,
Sfântului Cuvânt ceresc,
Și-o așază cu blândețe
În ogorul sufletesc.

Nu o pune în grabire,
Nici în duh nepăsător,
Ci cu dragoste de Tată
Și cu braț ocrotitor.

Iar sămânța stă ascunsă,
În pământul frământat,
Unde lacrima căinței,
A căzut neîncetat.

Zile trec în așteptare,
Nopțile pline de dor,
Dar în taina nevăzută
El lucreazăîn ogor.

Și trimite peste brazdă,
Roua harului divin,
Să învioreze duhul,
Ce așteaptă în suspin.

Uneori sunt ploi de lacrimi,
Alteori adânci mustrări,
Dar prin toate crește tainic,
Rodul sfintei cercetări.

Omul poate nici nu vede,
Ce lucrează Dumnezeu,
Dar în inima zdrobită,
Crește numai rodul Său.

Și-ntr-o zi, pe neașteptate,
Din pământul cel smerit,
Iese-un fir plăpând și verde,
Tocmai bun de răsărit.

Firul mic se teme parcă,
De furtuna de afară,
Dar lumina de la Domnul
Îl ridică iar și iară.

Dar de-odată vine vântul,
Peste firul firav, mic,
Și pornește încercarea,
Peste rodul cel din spic.

Vin cuvinte de batjocori,
Vin priviri ce îl rănesc,
Vin cuvinte aruncate,
Peste el... și-l obosesc.

Lumea râde de schimbarea,
Ce în suflet s-a ivit,
Nu-nțelege că acolo,
Domnul vieții a rodit.

Mulți ar vrea ca să îl vadă,
Cum era el în trecut,
Fără teamă de păcate,
În plăceri ce i-au plăcut.

Dar sămânța prinsă-n brazdă,
Are viață din Cuvânt,
Și nu poate fi răpusă,
Nici de ploaie, nici de vânt.

Domnul stă lângă mlădiță,
Când furtunile pornesc,
Și o ține cu puterea,
Harului Dumnezeiesc.

Uneori se pleacă firul,
Sub povara din cuptor,
Dar nu cade, căci îl ține,
Mâna Sfântului Păstor.

Noaptea pare fără margini,
Drumul pare tot mai greu,
Dar prin lacrimi și-ncercare,
Crește Domnul rodul Său.

Rădăcina merge-adâncă,
În pământul cercetat,
Iar credința dă putere,
Firului ce-i încercat.

Și încet, încet mlădița,
Nu mai este-un firicel,
Ci începe să rodească,
Rod pentru cerescul Miel.

Spicele-i sunt legănate,
Peste câmpul încercat,
Domnul vede-n orice boabă,
Harul Lui adevărat.

Nu a fost ușoară calea,
Nici ogorul de lucrat,
Dar prin lacrimi și prin lupte,
Rodul sfânt s-a arătat.

Au fost zile de tăcere,
Când părea că-i părăsit,
Dar în taina suferinței,
Domnul iar l-a întărit.

Au fost oameni care vrură,
Rodul să îi nimicească,
Dar puterea cea cerească,
L-a făcut mereu să crească.

Căci furtuna când lovește,
Firul prins în rădăcini,
Nu-l doboară-l întărește,
Pentru vremi grele ce vin.

Iar când Domnul se apleacă,
Sub povar-acelui spic,
Cerul parcă se deschide,
Chiar de este cel mai mic.

Spicul plin de miez și viață,
Stă smerit în fața Sa,
Știe că toată puterea,
Numai Domnu-o poate da.

Nu se laudă cu rodul,
Nici cu tot ce a primit,
Căci cunoaște că prin harul,
Domnului a biruit.

Și din bobul care-n taină,
A căzut cândva plângând,
Au ieșit holdele multe,
Pentru secerișul sfânt.

Astfel Domnul își lucrează,
Un pământ ales din lume,
Transformând inimă frântă,
Într-un vas pentru-al Său Nume.

Fericit e-acel ce lasă
Plugul inima să-i frângă,
Căci doar cel zdrobit de Domnul,
Poate fericit să plângă.

Iar la vremea secerării,
Când Isus va reveni,
Va culege pentru ceruri,
Rodul care va rodi.

Secerișul se arată,
Și ogorul e-mplinit,
Domnul strânge cu iubire,
Tot ce-n taină a rodit.

Nu se pierde nici-o boabă
Din pământul cercetat,
Nici o lacrimă fierbinte,
Ce pe brazdă a picat.

El cunoaște fiecare,
Noapte plină de suspin,
Știe orice rugăciune,
Ridicată printre spini.

Știe vânturile grele,
Care peste spic au stat,
Și cum firul, în durere,
Tot mai mult a îndurat.

Mulți vedeau doar suferință,
Doar un drum împovărat,
Dar în toate Domnul slavei,
Dragostea și-a arătat.

Ce părea cândva ruină,
Și pământ pustiu, uscat,
Astăzi este holdă plină,
Cu un rod adevărat.

Iar din inima zdrobită,
Care mult odat’ plângea,
A crescut în taină sfântă
Rod bogat spre slava Sa.

Fericit e omul care,
Rabdă-n vreme de cuptor,
Căci prin foc și încercare,
Crește-al Domnului ogor.

Și din nou când va apare,
Pe al norilor veșmânt,
Va culege pentru ceruri,
Rodul sfânt de pe pământ.
Amin