Să nu privești cu nepăsare

Să nu privești cu nepăsare,
La rana celui obosit,
Căci vremea uneori se-ntoarce,
Și poți să fii tu cel lovit.

Alină-i suferința care,
Așeaptă un cuvânt mai blânt,
Căci vremea uneori Se-ntoarce,
Găsit poți fi tu suspinând.

​Nu trece mândru pe cărare,
Când fratele e la pământ,
Căci vremea uneori se-ntoarce,
Poți fi căzut tu la pământ.

Ridică sufletul pe cale,
Ce-i uneori prea încercat,
Să fii și tu în încercare,
De mâna sfântă ajutat.

​Te crezi bogat în fapte bune,
Și lăudat de toți mereu,
Dar s-ar putea ca în mărire,
Să fii străin de Dumnezeu.

Nu trâmbița ce strângi pe cale,
Ce-i în ascuns e valoros,
Ca să îți dea la înviere,
Valoarea cerului... Hristos.

​Să nu disprețuiești vre-o dată,
Pe cel ce-i frânt de vreo ispită,
Să nu aduni pe haină pată,
Căci la sfârșit va fi topită.

​Iubește-l pe cel mic pe cale,
Ce suferă în umbra lor,
Căci dintre ei, prin marea lume,
E-al cerului moștenitor.

Căci mulți ce stau la masa sfântă,
Cu haine lungi și ranguri mari,
Le este inima mormântul,
Unor pierduți și falși tâlharu.

​Să nu te-nșele strălucirea,
Ce-o poartă cel ce-i lăudat,
De multe ori sub a lor aur,
E doar un suflet îngâmfat.

​Rămâi micuț, rămâi în umbră,
Chiar dacă ești de toți respins,
Mai bine slab în ochii lumii,
Decât de vrr-un păcat învins.

​Căci slăbiciunea ta e scara,
Pe care Domnu-a coborât,
Să facă dintr-un om de tină,
Un prinț în cerul cel nefrânt.

Să nu te vinzi pe-o strălucire,
Pe-un loc în față, la altar,
Căci plata celor ce se-nalță,
Va fi un chin fără hotar.

​Mai bine frânt, lovit de soartă,
Dar cu obrazul lăcrimat,
Decât un „sfânt” ce n-are milă,
Ce-i în mândrie îmbrăcat.

​Căci vine ziua socotelii,
Când tot ce-i fals va arde-n foc,
Cei lăudați de-ntreaga lume,
În cer nu vor avea ei loc.

​Alege dar, în astă vreme,
Să fii un simplu călător,
Bogat în Duh, sărac în nume,
Dar spre un Rai nemuritor.
Amin