Să nu mă laşi să cad

Să nu mă laşi să cad în disperare
Şi chiar de plâng în clipe încercate,
Să-mi dai puteri, în duh înviorare,
Cu dor arzând să pot privi în zare
Şi să-nţeleg că ai un plan în toate.

Poate mi-e greu să înţeleg acuma,
Însă accept lucrarea de pe roată,
Ai modelat cu măiestrie huma,
Ai transformat materia şi cutuma,
Într-o făptură nouă şi curată.

Un bulgăre de tină sunt, dar totul,
Ai înnoit prin Duhul ce dă viaţă,
Din inimă eu am făcut chivotul,
În care să domneşti Tu, întrutotul,
În orice zi, în seri sau dimineaţă.

Să nu mă frâng sub ploi, iubite Tată
Şi-atunci când vântul bate cu furie,
Să fiu un spic în holda Ta bogată,
O jertfă scumpă, sfântă, legănată
Şi-o flacără, pe-altar de veşnicie.

Cuvântul Sfânt Îl port ca pe-o solie
Şi dacă mâine prin furtuni voi trece,
De-ar fi să pier, vor încolţi pe glie,
Din spicul frânt, căzut, alte o mie,
La rândul lor, multiplicând cu zece.

Mă iartă de mi-e clipa o povară...
Perdea de lacrimi face-ntunecată
Privirea mea! Dar ca şi prima oară,
Iubirea pentru Domnul mă-nfioară
Căci dragostea, nu cere o răsplată.

Şi mulţumesc divinului Părinte
Pentru puterea ce-a sădit în mine,
Să pot vorbi chiar fără de cuvinte,
Să meditez, să îmi aduc aminte,
Că m-a cules de pe cărări străine.

13/02/14, Barcelona