Să nu lași altarul iubirii

Să nu lași altarul iubirii creștine să fie de vremuri venite el stins,
Tu lasă-l de focul văzut printre stele, să fie în inima ta cel atins.

Cu ea larg deschisă așteaptă o clipă, în care pe Domnul tu-l vei întâlni,
Nu stinge făclia din largul de mare, tu fii o lumină și-n jurul tău zi.

Să nu lași să-ți fie cuprinsă ființa în golul ce poate să nască pustii,
Ca firul de iarbă, ca floarea-nflorită, doar verde în suflet mereu să rămâi.

Și plin doar de sucul miresmei ce-l are, acea primăvară ce nu va sfârși,
În care-adierea de vânt e doar caldă, cu soare ce nu poate el asfinți.

Aprinde altarul credinței eterne, ce-i parc-o mireasă în loc luminos,
Să ardă acea deznădejde ce-ncearcă, să-ți fure credința în Domnul Hristos.

Să fii doar în clocot în vremea din urmă, chiar dacă în jur mii sunt doar fumegând,
Tu lasa să ardă altarul credinței, cu el poți vedea urma Celui ce-i sfânt.

Cu el pot să cadă o mie în luptă, dar tu în picioare mereu poți a sta,
Căci doar o credință putere cerească, oricând poate ție de sus să îți dea.

Să nu lași dorința ea mică să-ți fie, aprinde-o mai mare de locul de sus,
Și locul de cinste în ea să îți fie, doar Unul... si-Acela să fie Isus.
Amin