Să merg pe-o cale largă

Să merg pe-o cale largă, pe una mai ușoară,
Mi-ar fi plăcut căci drumul, e uneori prea greu,
Dar la sfârșit eu oare, l-aș fi-ntâlnit pe Domnul? ,
M-ar fi-nălțat la ceruri? , preasfintul Dumnezeu?

Mi-ar fi plăcut un cântec, să-mi fie a mea viață,
Să nu plâng de durerea, ce o ascund mereu,
Dar oare viața plină de cânt fără de jale,
Unde-și are sfârșitul? , cumva... la Dumnezeu?

Mi-ar fi plăcut doar soare, fără de nori... doar stele,
Sub bolta-nseninată, încet eu să pășesc,
Dar fără alergare, și fără piedici multe,
Pe-al meu Stăpân din ceruri, eu pot să-l întâlnesc?

Mi-ar fi plăcut furtuna, să nu-mi apară-n față,
Nici valul și nici vântul, mereu ce-i furios,
Dar fără ele-n față, unde-aș putea eu oare,
Să-l întâlnesc pe cale, pe-al meu iubit Hristos.

Mi-ar fi plăcut ca valea, să nu fie adâncă,
O cruce mai ușoară, ce mult mi-aș fi dorit,
Dar calea vieții mele, fără de cruce... vale,
În care veșnicie, ea ar avea sfârșit.

Mi-ar fi plăcut ca lacrimi, să nu mai gust vre-o dată,
Nici inima să-mi plângă, eu nu aș mai fi vrut,
Dar gustul cel de miere, să îl cunosc eu oare,
Fără amărăciune, unde aș fi putut?

Unde m-ar duce drumul, dorit de a mea fire,
Fără de lupte grele, doar zgură eu aș fi,
Fără de val doar pete, ar fi pe a mea haină,
Fără de vale-adâncă, pe cale-aș ațipi.

Unde m-ar duce oare, un pas domol pe margini,
Căci trebiue-alergare, pe drumul către cer,
Răspunsul e-n cuvântul, lăsat cândva de Domnul,
Aș fi pe drumul celor, nepăsători... ce pier.

M-ar duce-a mea dorință, în grea întunecime,
De-acolo niciodată, să ies n-aș mai putea,
Căci moartea e stăpână, pe drumul fără cruce,
O cale mai ușoară, ea doar m-ar scufunda.