Să ieşiţi din Babilon

SĂ IEŞIŢI DIN BABILON

Dionisie Giuchici
vol. 1 - "Domnul, nu eu!"

Iată Babilonul mare, iată robii cei sărmani,
Israel purtând pedeapsa celor şaptezeci de ani.
După cum a zis profetul Ieremia inspirat,
Despre lunga pribegie de la ţărmul Eufrat.

De atâtea ori pe nume glasul i-a strigat de sus,
"Dacă nu te-ntorci la Mine, în robie vei fi dus
Îîn cuptoare de aramă DOMNUL îţi va arde zgura,
Iată leii te aşteaptă, leii lor şi valea Dura.

Iată că vrăjmaşul vine cu soldaţii lui cei mulţi,
Să te ducă în ruine fiindcă n-ai voit s-asculţi.
Şi lovind în porţi berbecii, şi în turnuri şi în zid,
Au intrat forţând vrăjmaşii în cetatea lui David.

Şi înaintând în goană călăreţii şi pedeştri,
Ei au cucerit în lupte cel mai minunat oraş.
Robii se încolonară într-un lung convoi şi lat,
Şi plângând cu toţi porniră înspre râul Eufrat.

Eufrat cu ape tulburi şi cu salcie amară,
În a căror ramuri robii harfele-şi le-atârnară.
Cum să cânţi pe-a lor ţinuturi cu a harfelor suspine?
Când vrăjmaşii te apasă fără frică şi ruşine.

Obosiţi de-atâta cale, ei se odihnesc pe mal,
Robii au ajuns să vadă Babilonul infernal.
Capodopera de artă cu figuri de lei şi struţi,
Ca simbol al nemuririi şi al zeilor căzuţi.

Nu L-ai ascultat pe DOMNUL, Israele n-ai voit,
Acum iată-te în slujba neamului nelegiuit.
Şi se răspândiră iute în vacarmul colosal,
Încercând să ocolească zeul lor imperial.

Care tocmai pe atuncea valea Dura îl sfinţi,
Chipul lor de aur falnic înălţat pe temelii.
Merită să stăm o clipă la acel simpozion,
La serbarea de sfinţire în vestitul Babilon.

Nu de alta, ci din cauza tinerilor onoraţi,
Câţiva iudei de seamă au fost printre invitaţi.
După obiceiul vremii, adunarea păgânească
Trebuia să-şi facă zeul şi tot ei să-l şi sfinţească.

Chipul cel de aur falnic, ca să-i vadă toţi statura,
Ei l-au pus sub cerul liber pe suporţi în valea Dura.
Înaintea lui mulţimea îl privea dându-i onorul,
Iar în spate, mai la stânga era construit cuptorul.

Un cuptor cu mult jăratec şi cu flăcări de nespus,
Pregătit pe loc să-l ardă dac-ar fi vre-un nesupus.
Iată care-a fost porunca pentru lumea adunată:
La semnalul unui crainic să se-nchine toţi deodată.

Să se plece toţi în faţa chipului strălucitor,
Obligaţi de împăratul şi de focul din cuptor.
Înstrumentele răsună dând semnalul unui cânt,
Iar mulţimile se-aruncă toţi cu faţa la pământ.

Toţi, afară de iudeii credincioşi lui DUMNEZEU,
Tineri ce nu se-nchinară înaintea unui zeu.
"Împărate, ia priveşte, nesupuşii de iudei!
Toţi ascultă, toţi se-nchină, în afară de cei trei!"

Şadrac, Meşac, Abednego, încăpăţânaţi nu vor
Să asculte, cum ascultă umilitul tău popor.
Numai ei, din tot alaiul adunat la sărbătoare,
Nu ascultă, nu respectă ordinul de închinare."

"Cum se poate? Ia chemaţi-i! -împăratul e uimit,-
Şi venind toţi trei în faţă, cu mânie le-a vorbit:
"Oare înadins o faceţi, sau vă bateţi joc de noi?
Am să dau din nou porunca pentru toţi şi pentru voi!

Pregătiţi-vă, fiţi gata, când orchestrele dau tonul
Să vă închinaţi la idol cum se-nchină Babilonul!
Iar de nu, priviţi cuptorul, veţi fi aruncaţi în foc!
Dacă cineva respinge, îl voi pedepsi pe loc!

Şi aş vrea să văd eu care-i Dumnezeul neînvins,
Să vă scape din pedeapsa, din cuptorul meu aprins."
"Dumnezeul nostru poate să ne scape din cuptor"
I-au răspuns toţi trei deodată, înaintea tuturor.

"Şi chiar dacă El ne lasă, nu ne închinăm, să ştii,
Înaintea unui idol, mai degrabă vom muri."
"Atunci încălziţi cuptorul peste starea lui normală!
Vreau să văd de unde vine o asemenea-ndrăzneală."

Şi legaţi cu-a lor veşminte, sub privirea tuturor,
Au fost aruncaţi în flăcări credincioşii, în cuptor.
În cuptor, dar zice Domnul prin cuvintele divine:
"Dacă treci prin foc, prin apă, Israele sunt cu tine!

Nu te teme, pot să ardă zeci de mii în jurul tău,
Eu te izbăvesc din toate, Israele, eşti al Meu!"
Iar pe când s-au dus să vadă doar cenuşa celor trei,
Ce credeţi? Un înger veşnic apăruse lângă ei,

În cuptor lăsând răcoare, dezlegându-i pe eroi,
După cum e scris că Domnul în cuptoare e cu noi.
Atunci i-a cuprins uimirea, mai ales pe împărat,
Căci prezenţa Celui Veşnic l-a-ngrozit, l-a-nspăimântat.

Neştiind ce să mai facă, întrebă pe-ai lui supuşi:
"Pe câţi condamnai la moarte? "împărate, pe trei inşi."
"E adevărat, dar uite, eu văd patru, nu greşesc,
Iar Acel din urmă este ca un Fiu dumnezeiesc."

Atunci i-a chemat afară şi le-a zis: "îmi pare rău,
Ştiu de-acum că nu e nimeni ca al vostru Dumnezeu.
Care poate dintre flăcări şi din foc să izbăvească,
Binecuvântată fie slava lui dumnezeiască!"

Şi s-a scris atunci o lege, un decret la naţiuni,
Ca să ştie toţi că Domnul face semne şi minuni.
Dacă au murit soldaţii lângă uşă la cuptor,
Nu era un foc de paie, ci un foc îngrozitor.

Dar cu toate-acestea sfinţii care-au fost la moarte daţi,
Părul, hainele, şi-n toate au rămas nevătămaţi.
Vestea a zburat departe şi se răspândea mereu
Să cunoască toţi că este sus în cer un Dumnezeu.

Dar curând cu toţi uitară şi din nou s-au împietrit
Regele şi tot poporul neamului nelegiuit.
Privind Babilonul falnic, împăratul a strigat:
"Oare nu sunt eu stăpânul peste toate înălţat?"

Îmbătat de-a lui mândrie duhul i s-a împietrit,
După ce-şi pierduse mintea, oamenii l-au izgonit.
Şapte vremuri în pustie a fost ca un dobitoc,
Dar în urma umilinţei mintea i-a venit la loc.

Şi se pocăise chiar, cel mai tare dictator,
Binecuvântând pe DOMNUL DUMNEZEUL ziditor,
Care a tăiat copacul cu frunzişul pân' la nori,
Ca să nu mai fie mândru omul care-i muritor.

"Daniele tâlcuieşte-mi visul ce m-a-nspăimântat!"
Căci în timpul nopţii DOMNUL la păgân i-a arătat
O făptură din metale, un bărbat îngrozitor,
Care stăpânea pământul falnic şi strălucitor.

Având coapse de aramă, cap de aur, braţ de-argint,
Fier şi lut amestecate în acelaşi labirint.
Dar o piatră într-un munte le făcuse praf, puzderii,
Căci alesele metale au fost marile imperii.

"Iar acum ascultă, rege, muntele cel glorios
Ce-a crescut din mica piatră, este Regele HRISTOS!
E împărăţia sfântă, după tine, după ei,
Care se va naşte-n timpul anilor nespus de grei."

Despre noi vorbea profetul regelui din Babilon,
Căci Hristos e stânca tare, stânca noului Sion.
Dup-atâtea lupte grele, şaptezeci de ani s-au dus,
Glasul ce-a strigat atuncea strigă răspicat de sus:

Să ieşim din Babilonul care în curând va fi
Pedepsit cu mari pedepse şi cu multele urgii.
Când s-a dat atunci verdictul şi plecarea spre Sion,
Unii au plecat, iar alţii au rămas în Babilon.

Iosua şi Zorobabel, şi poporul adunat,
Au pornit spre ţara sfântă, şi spre locul mult visat.
Cei rămaşi trăiră groaza uneltită de Haman,
Condamnaţi fiind la moarte de imperiul nou, persan.

Babilonul de-altădată este pentru noi simbol,
Când ISUS HRISTOS apare, va zbura întâiul stol,
Va pleca întâia ceată, sau întâii înviaţi,
Despre noi vorbeau profeţii, cum vom fi atunci salvaţi.

DOMNUL DUMNEZEU ne cheamă să lăsăm al lor pustiu,
Să ieşim din lumea noastră până nu e prea târziu.
Să ne pregătim veşmântul, haina de răscumpăraţi,
Căci pe porţile cetăţii n-o să intre întinaţi.

Glasul să ieşim ne cheamă ca să nu le fim părtaşi
La pedeapsa care vine peste-ai DOMNULUI vrăjmaşi.
Să ne strămutăm în ţara umilinţei cu ISUS,
Dacă vrem să prindem zborul înspre Patria de sus.

După ce în odăiţă vor intra acei smeriţi,
Cei rămaşi în lumea largă vor fi aspru pedepsiţi.
Binecuvântată fi-va clipa şi momentul sfânt,
Când în Patria Cerească vom zbura de pe pământ.

AMIN