Să fii smerit

Mândria

Mulţi cred că este un păcat,
Mai mic şi nebăgat în seamă,
Ce poţi să-l treci neobservat,
Chiar prin a ,,Cerurilor vamă”

Mândria vine ca un vânt,
Îi simţi plăcută adierea,
Dar de milenii pe pământ,
Aduce după ea căderea.

În faţa ei şi cei mai tari,
Î-şi pierd adeseori tăria,
Un cuib pentru păcate mari,
A fost de mii de ani mândria.

Cei mândri doar se chinuiesc,
Ca o corabie-n derivă,
În tot ce fac nu propăşesc,
Căci Dumnezeu le stă-mpotrivă.

Ei nu vor desluşi nicicând,
A biruinţei mare taină:
Cum poţi să străluceşti purtând,
Voios a umilinţei haină.

Căci Dumnezeu de cel smerit,
Se-apropie cu bucurie,
El dă un Har nemărginit,
Celui ce fuge de mândrie.

Smeriţi-vă sub Mâna Sa,
Având credinţă neclintită,
Că Domnul vă va înălţa,
Din nou la vremea potrivită.

Februarie 2009 Ilie Belciu