S-au dus vremurile

S-au dus vremurile-n care, frate lacrimi ai avut,
Dar și tu soră iubită, ești cea care le-ai pierdut,
Și eu sunt acela care, nu mai plâng... nu mai suspin,
Obosiți suntem pe calea, către cerul ce-i sublim.

Nu mai ridicăm privirea, aplecată e mereu,
Mâna nu o mai întindem, este-un lucru-atât de greu,
Am lăsat ca neputința, să ne fie așternut,
Strigătul strigat odată, să devină unul mut.

Drumul netezit în față, nu mai vrem să îl călcăm,
O făgăduință sfântă, ce ne-a dat-o... o uităm,
Lăsăm visele să-și piardă, scopul care l-au avut,
Și ne întrebăm... azi oare, de ce Domnul e tăcut.

Nici bătăile de inimi, pentru ceruri nu mai sunt,
Că-i prea greu... cu toții spunem, astăzi vremea pe pământ,
Doar pe marginile-alese, rătăcesc adeseori,
Pașii... căci ne fură-ndată, a pământului comori.

Și privirea... o sclipire, ce nu este ea cerească,
Fură inimi, fură gânduri, către lumea pământească,
Le îndreaptă... și îndată renunțăm la calea grea,
Când alegem doar sclipirea, haina lumii moarte... rea.

S-au dus vremurile-n care, cobora în adunare,
Duhul sfânt... astăzi se vede... tot mai rar o cercetare,
Inimile sunt închise, nepăsarea le-a cuprins,
Și plăcerile din lume, focul dragostei l-a stins.

Căci ne-am avântat ființa, către lume că-i ușor,
Către un prăpăd... spre moarte, neâmpiedicatul zbor,
Către frumusețea care, e vremelnică... de-o clipă,
Și trăim o viață care, noi o facem o risipă.

Nu-nțelegem dar azi vremea, multe nouă ne vorbește,
Și apusul este semnul, care astăzi ne vestește,
Că s-au dus acele vremuri, ce au fost ele cândva,
Pline de credință vie, zbor spre cer ce nu-nceta.

Căci am părăsit azi urma, ce-a lăsat-o Dumnezeu,
C-un motiv, este pe dealul, care-i de urcat prea greu,
Am ales calea ușoară, fără lupte și nevoi,
Nu ne-a lepădat El... Domnul, lepădat a fost de noi.