Rut

Lovită grav în soarta vieţii,
o tânără din Moab pornea
la drum, în zorii dimineţii,
şi soacra ei o însoţea.

Rămase văduve-amândouă
unitu-s-au într-un destin,
călcând prin iarbă stropi de rouă,
sub bolta cerului senin.

În acel ceas de auroră
lor viaţa le părea un scrum.
De-aceea Orpa, altă noră,
spre ţara ei s-a-ntors din drum.

Mai mult de-amarul ei bătrână
Naomi, soacra, se opri
în Betleem, la o fântână
în miez canicular de zi.

Bând apa rece cristalină
ea şi lui Rut un vas i-a dat.
Şi-apoi c-un glas ce blând suspină
duios Naomi-a cuvântat:

"Cumnata ta s-a-ntors, vezi bine.
Te du, deci, la al tău popor.
Întoarce-te, nu sta cu mine,
căci sunt bătrână şi-am să mor!"

Dar Rut avea din cer credinţa.
"Nu sta de mine, i-a şoptit,
de azi eu îmi voi da silinţa
să te urmez pân-la sfârşit!

Şi Domnul de m-ar duce-oriunde,
tot plaiul tău va fi şi-al meu.
Doar moartea ne mai poate-ascunde,
chiar în acelaşi Dumnezeu."

*
Ce hotărâre minunată
rostită de atunci mereu!
Cum Rut o pronunţa odată
spre soacra ei - aşa şi eu

la Tine vin, dorind a-Ţi spune,
Isuse drag, al meu cuvânt:
"Te voi urma şi-n zile bune
şi-n zile rele pe pământ.

Şi ce-ar putea să ne despartă? !
Necazuri, îngeri, stăpâniri?
Fiinţe dintr-o lume moartă
sau moartea cu-ale ei priviri?

Nimic din lume nu e-n stare
din ce sunt azi, din ce vor fi,
de dragostea-Ţi fără hotare,
Isuse, a ne despărţi.

Precum parfumul de sulfine
cu floarea lui e-un singur trunchi,
aşa unirea mea cu Tine
să fie, Doamne, pe genunchi!

Să-Ţi fiu mireasma Ta în lume,
prin Duhul Sfânt Tu-mi dă puteri,
să nalţ prin cânt divinu-Ţi Nume,
în astă lume de dureri.