Rugăciunea profetului Habacuc

Rugăciunea profetului Habacuc

(Cuprinde Hab. 3.1-19.)

Când am auzit, Doamne, ce ai vestit, m-am îngrozit!
Însufleţeşte-Ţi lucrarea în cursul anilor, nemaiauzit!
Doamne! Fă-Te cunoscut în trecerea anilor, pe cale,
Dar o, în mânia Ta, adu-Ţi aminte de îndurările Tale!

Dumnezeul nostru, tare şi puternic, vine din Teman,
Şi cel Sfânt, cel Desăvârşit, vine din muntele Paran...
Măreţia Lui acopere cerurile în glorie şi-n strălucire,
Şi slava Lui umple în bunătate, pământul de mărire!

Strălucirea Lui, este ca şi lumina soarelui la amiază,
Din mâna Lui pornesc raze care ţâşnind scânteiază,
Şi acolo este ascunsă tăria Lui, prin tăria cuvântului;
Şi înaintea Lui merge ciuma, şi molima pe urmele Lui.

Se opreşte, şi măsoară pământul cu ochiul veghetor,
Priveşte, şi El face popoarele, să tremure fulgerător,
Munţii cei veşnici se sfărâmă, la glasul Său tunător,
Dealurile cele vechi se pleacă, dărmându-se, uluitor.

El umblă pe cărări veşnice, cărări alese din veşnicii!
Văd corturile Etiopiei, pline de groază şi toate pustii,
Şi se cutremură colibele din ţara Madianului, întărite
S-a mâniat oare Domnul pe râuri, de curg îngrozite?

Împotriva râurilor, se aprinde mânia Ta, nimicitoare?
Sau împotriva mării, se varsă urgia Ta fără încetare,
De ai încălecat pe caii Tăi, şi Te-ai pregătit de luptă,
Şi Te-ai urcat în carul sfânt de biruinţă neîntreruptă?

Arcul Tău este desvelit şi toiegele de disciplină tare,
Sunt legate prin jurământ ca să-şi fac-a lor lucrare!
Blestemele sunt săgeţile aprinse ale Cuvântului Tău!
Tu despici pământul, ca să faci drum râurilor în hău!

La vederea Ta se cutremură munţii şi-ale lor temelii!
Se năpustesc râuri de apă aducând torentele lor vii,
Adâncul îşi ridică glasul, şi valurile îşi înalţă mai sus,
Soarele şi luna se opresc în locuinţa lor, ca la apus,

De lumina săgeţilor Tale, care pornesc în răzbunare,
De strălucirea suliţei Tale care luceşte cu-nflăcărare!
Tu cutreeri pământul în urgia Ta, zdrobind neamurile,
Dar izbăveşti pe poporul Tău şi-i pregăteşti flamurile!

O, Tu izbăveşti prin puterea tăriei Tale pe unsul Tău,
Sfărâmi până şi acoperişul deasupra casei celui rău,
O nimiceşti din temelii, până-n vârful asezământului,
Şi-i străpungi cu săgeţile Tale, capul căpeteniilor lui,

Care se năpustesc peste mine ca o furtună-n vijelie,
Ca să mă pună pe fugă, scoţând strigăte de bucurie,
Ca şi cum, l-ar fi mâncat, în ascuns, pe cel neorocit!
Dar Tu mergi pe mare, pe spuma apelor mării, liniştit.

Când am auzit acest lucru, mi s-a cutremurat trupul,
La vestea aceasta mi se înfioară buzele şi tot capul,
Îmi intră putrezirea-n oase, şi îmi tremură genunchii,
Cum aş putea aştepta când mă doare tare rărunchii?

Cum aş putea oare aştepta în tăcere ziua necazului,
Ziua când asupritorul, va porni împotriva poporului?
Căci chiar dacă smochinul nu va-nverzi şi nici-nflori
Şi viţa nu va aduce niciun rod, acelui ce-o va îngriji,

Şi rodul măslinului va lipsi peste tot, cu desăvârşire,
Şi câmpiile nu-şi vor da hrana lor, pentru întreţinere,
Şi oile vor pieri din staule, ne mai având de mâncare
Şi nu vor mai fi cirezi-n grajduri, în zi de strâmtorare,

O, eu tot mă voi bucura în Domnul; tot mă voi bucura
În Dumnezeul mântuirii mele, şi prin cântări Îi voi ura:
Domnul, El este tăria mea! Domnul îmi face picioarele,
Ca ale cerbilor, să pot urca pe-nălţimi ca căprioarele!

Flavius Laurian Duverna
21 martie 2008