Rugăciune

E o durere surdă şi tăcută,
dar adâncă.
Mai adâncă decât poţi pătrunde cu securea.
Nu ştiu exact
de unde totul a pornit. E cert însă că
undeva, cândva,
gândul, pasul, mi s-au aventurat aiurea
şi-ntr-un pustiu imens, întunecat,
fără ieşire,
sufletul meu bolnav şi resemnat
s-a rătăcit!

E o dorinţă ce s-a-mpotmolit prin vise
şi idealuri.
Ce nu-şi găsesc ecouri în realitate.
Dar totuşi
alţii le-au trăit. Şi pare-se că
astăzi, chiar acum
sunt mulţi a căror urmă în eternitate
va sta săpată veşnic, adânc
nemuritoare,
toate acele inimi renăscute
ce-au biruit!

E o-ntrebare veşnic neînfrântă
de un răspuns.
De ce nu am puterea să mă-nving?
Aş vrea să cred
c-am fost răscumpărată. Dar nu-nţeleg cum
tot mai des
se face că luminile în calea mea se sting
şi singură, pe întuneric, tristă,
bâjbâind,
caut să scap de răutatea mea
cea neînduplecată!

Este un strigăt lung al neputinţei
tot ce mai pot.
Robia grea a necredinţei m-a amuţit.
Nu inţeleg
cum să trăiesc. Nu ştiu cum s-ar putea ca
zi de zi
să urmăresc un scop de neclintit
prin fuga timpului necruţător,
ameţitoare,
cum să încapă în vulgaritatea vieţii
un gând ceresc?

E-o rugăciune nesfârşită şi începută
demult, demult...
Rostită prin cuvinte, gânduri, stări.
Dorinţa
unui suflet obosit. Ea te imploră ca
odată şi odată
să te opreşti din nou pe părăsitele cărări,
pline acum de buruieni şi spini
şi-ntunecate,
adu din nou lumina şi reînvie duhul
cel mult irosit!