Robi și fii

Un împărat a vrut să-nalţe-odată
un templu tainic pentru fiul său.
Şi, alegându-şi dintre robi o ceată,
îi aşeză la trudă necurmată,
la daltă, la cuptoare, la ilău.

Cu ei în rând, din zori şi până seara,
cioplea şi prinţul albe flori de lunci.
Dar numai ei vedeau în stânci comoara.
Căci robii nu simţeau decât povara
și meşteşuguri grele şi porunci.

Dar într-o zi, chemându-i împreună,
voievodul ce trudea în rând cu ei
se înălţă cu lacrimi să le spună:
„ Iubiţii mei, vă dau o veste bună:
de azi încolo sunteţi fraţii mei!

Căci pentru voi am dat moşii bogate
şi m-am vândut pe mine însumi rob.
Iar tatăl meu mi le-a întors pe toate.
Acum oricine vrea să-mi fie frate
să-şi lepede trecutul ca pe-un ciob!"

Luară-aminte robii cu sfială
la tot ce-a spus feciorul de-mpărat.
Dar au rămas răpuşi de îndoială,
şi reci ca fierul stins pe nicovală.
Deodată... un vătaf... s-a-mbărbătat.

Înaintând spre prinţ să i se-nchine,
acesta iute-n braţe l-a cuprins.
Apoi luându-l dintre robi cu sine,
i-a dat veşmânt de aur şi rubine
şi-un foişor de diamante nins.

Iar împăratul vru ca să-l cunoască.
Şi-i spuse de pe tronul azuriu:
„ De azi nu mai sunt legi să te silească.
Dar nu uita de haina-mpărătească.
Eşti fiul meu. Trăieşte dar ca fiu!"

Iar noul prinţ, între ostaşi de pază,
în foişorul său intră măreţ.
Şi-a doua zi abia către amiază
veni la trudă, dar ca prinţ cu vază.
Şi se purtă cu fală şi dispreţ.

Ca starea sa de prinţ să şi-o arate,
el răsturnă tiparele de lut,
sfărâmă pe nicovală nestemate,
lovi pe robi, aprins de răutate,
şi se-apucă apoi de petrecut.

Dar împăratul şi-a aprins mânia
văzându-l cum se poartă. Şi-ntr-o zi,
i-a zis: „Ţi-ai lepădat numai robia.
Dar ţi-ai păstrat întreagă viclenia.
Nu-mi eşti nici fiu, nici rob!" Şi-l izgoni.

A doua zi, cu vorbe-nlăcrimate,
vorbi voievodul iar: „Popor sărman,
Nu-i nimeni printre voi să-mi fie frate?"
Şi-atunci veni, cu genele plecate,
un rob cu mâini zdrelite de ciocan.

Şi, îmbrăcat cu scumpă-mbrăcăminte,
El fu adus, cum cronicile scriu,
s-asculte-aceleaşi tainice cuvinte:
„Tu nu mai eşti sub legi de azi-nainte!
Eşti fiul meu! Trăieşte dar ca fiu!"

Iar noul prinţ porni cu voievodul.
Şi-acesta-l duse pe-un înalt liman
şi-i arătă într-un palat isvodul,
cununa de lumină şi efodul...
Şi s-au întors la daltă şi ciocan.

Atunci, cu ochi de altă plămădeală,
privi în jurul său cel înfiat.
Lovi apoi cu drag pe nicovală.
Şi-n piept un cântec nou dădu năvală,
Un cântec sfânt, măreţ, înfiorat.

„Loviţi ciocane! Dălţile să sune!
Să crească templul sfânt din zi în zi!
Să sufle aprig foalele-n cărbune!
Noi înălţăm o veşnică minune
în care toţi nemuritori vom fi!"

Şi cântecul şi bucuria nouă
dădură-n mâna lui belşug de rod.
Lovea-n ilău cu mâinile-amândouă.
Sudoarea lui părea pe frunte rouă.
Şi-n adevăr... era un voievod!

Atunci alţi robi au îndrăznit, şi roabe,
să fie fiice de-mpărat şi fii.
Nu doar de dragul sfintelor podoabe,
ci spre-a simţi în piepturile slabe
fioru-acelei sfinte bucurii.

De-atunci, dând unul altuia povaţă,
veniră mulţi, în fiecare zi.
Nu toţi râvnind nemuritoarea viaţă,
ci, cei ascunşi ca să se dea pe faţă,
iar cei adevăraţi pentru-a iubi.

Şi-acum, tu, frate care prin credinţă,
porţi haine albe cu sclipiri de nea,
Isus te vrea cu El de o fiinţă!
Pârâşul vechi e-nvins de neputinţă,
căci n-are lege împotriva ta!

Eşti liber azi, şi îmbrăcat ca rege.
Şi ai în cer un sceptru şi-un palat.
Nici un păcat oprit de vechea Lege
nu poate sub osândă să te lege.
Dar cum te porţi ca fiu de împărat?

Eşti liber azi de-orice porunci morale.
Hristos a frânt pe cruce jugul greu.
Te-a aşezat pe culmi spirituale.
Puteri și Rai sunt toate ale tale.
Dar cum trăieşti ca fiu de Dumnezeu?

Eşti liber azi. Ce faci din libertate?
Eşti tu smerit pe-atât cât eşti de sus?
Simţi inima lui Dumnezeu cum bate?
Cuprinzi tu oare-n dragostea de frate
tot idealul sfânt al lui Isus?

Eşti liber azi, dar totuşi ţine minte
că dacă iar te-alături lui Satan,
tu nu eşti fiu, tu n-ai în cer Părinte,
dar nu mai eşti nici rob ca înainte.
Şi soarta ta va fi cu cel viclean.

Căci dacă Legea, ca un leu la pândă,
a frânt pe cei chemaţi în veacul trist,
cu cât mai mult vor suferi osândă
toţi cei ce trec cu faţa surâzândă
peste ofranda sângelui lui Crist?

Ia seama dar - şi-n inima ta scrie! -
că pe pământ, în cer şi-n Empireu
nu-i nimenea mai bun în veşnicie,
mai iertător, mai plin de duioşie, -
dar nici mai aspru decât Dumnezeu!

Ia seama dar... că nimeni nu se frânge
mai mult ca El spre-a te feri de rău.
Dar nu uita că eşti plătit cu sânge,
că nimenea de mii de ani nu plânge
mai mult ca Dumnezeu... de dragul tău...