Respiro

Mă uit în dreapta și văd teamă.
Mă uit în stânga și văd remușcare.
Mă uit înainte și-mi vine să dau înapoi,
Iar de acolo tot mai înapoi,
Până ce mă părăsesc pe mine.
Oare de ce-mi vine să-mi închid ochii tocmai mie?
De ce mă trag în jos,
Când Tu mă vrei în sus?
Inspir și nu mă mai opresc.
Plămânii-mi sunt prea plini,
Înecați de vin, ce mustește...
Totul trage și apasă mult prea mult.
Singurele ce vorbesc sunt râurile mele.
Ele curg, picur cu picur,
Strop cu strop,
Și trag de timp...
Gustul sărat să-l simt,
Din plin...
Și-mi place cum,
Tu vii și mă salvezi ca și cum eu aș merita.
Îmi spui că bucatele fără sare nu au gust,
Și că numai așa-mi pot stăpâni setea după must.
Râul mă trezeste,
Pentru că Tu-l trezești la rândul Tău.
Iar eu îl beau cu poftă,
Pentru că numai așa pot eu respira.
M-am săturat să inspir!
Elemente ce se-amestecă,
Se-nvârt, amețite-n mine...
Iar eu nu le pot găsi formula.
Nu, nu pot trăi așa.
Tu mi-ai spus că tot ceea ce primesc,
Pot să îndeplinesc.
Și că nimic nu este peste măsură.
Iar eu Te-am crezut și încă Te cred,
Pentru că Tu, ai fost primul...
Cel, ce a crezut în mine.
Și mi-ai spus că speranța,
Este transformarea viselor în sarcini.
Este o viață pariată pe lucruri nevăzute.
Și oare de ce n-aș face asta?
Oare care este natura plămânilor,
Dacă nu aceea, de-a se hrăni
Cu lucruri nevăzute și necunoscute de ochi?
Ochii sunt cei ce se-nșeală...
Numai cei ce-i văd privesc într-o oglindă.

Am învățat că trebuie să-nvaț a respira.

Frică nu-mi este și nu-mi va fi.
S-a născut din țărână ca și mine
Și acolo toți murim.
Dar țărâna e în mâna Ta,
Și atunci, nici moarte nu mai e...

Ajută-mă să mă inspir și să mă expir,
Pentru ca să inspir,
Pe cei ce vor a respira.

(2008)