Reflecţii

Ce foloase are omul
Din truda ce-o dã sub soare?
Când în juru-i totul trece
Cu o grabã uimitoare...

Un neam trece, altul vine,
Cãci se nasc şi pier popoare.
Regii cad, însã Pãmântul
Va rãmâne în picioare!

Tot ce poate omul face,
Toate lucrurile bune
În tot timpul vieţii sale
Toate sunt deşertãciune!

Se jertfeşte, le adunã,
Planuri multe întocmeşte
Apoi fiul, fãrã grijã,
Pe de gratis le primeşte...

Fiecare zi i-aduce
Necurmatã frãmântare,
De când îşi deschide ochii
Pânã merge la culcare.

Toţi privim acelaşi Soare,
Toţi privim aceeaşi Lunã
Ce priveau strãmoşii noştri
Cu cinci mii de ani în urmã.

Vântul iese din cãmarã
Şi cu frigul se îmbracã
Tremurã şi lasã-n urmã
Fascinanta promoroacã...

De la miazã-zi porneşte
Cu nevinovate şoapte;
Mai apoi ne îngrozeşte
Şuierând spre miazã-noapte.

Râurile-şi aflã pacea
Numai când se varsã-n mare
Dar cine le rãsplãteşte
Munca lor obositoare?

Ele-aleargã zi şi noapte
Cu întreaga lor oştire
Negãsind în a lor cale
Vreun prilej de poticnire.

"Iatã ceva nou!", zic unii
Ştiinţa-i drum spre bolta-albastrã!
Dar nu-i drept. Cãci se nãscuse
Cu mult înaintea noastrã!

Bunã e înţelepciunea,
Mai de preţ ca o avere!
Însã cine ştie multe,
Are şi multã durere.

Dacã vrei sã scrii volume
Sã cuprinzi lumea în ele
Vei simţi deşertãciunea
Unui vad cu pietricele!

Cã la tot ce se cunoaşte
Poţi sã pui şi tu un umãr.
Însã ceea ce lipseşte
Poate fi trecut la numãr?

Nu fii leneş, ci te-apucã
Şi lucreazã a ta vie
Poate va fi anul rodnic
Şi-or fi struguri. Cine ştie? ...

Însã dacã-ncrâncenarea
Resemnării te apasã,
De aceasta poţi fi sigur:
N-o sã ai pâine pe masã!

Omul bun îşi poartã-n tihnã
Zi de zi a sa povarã
Şi de lume se slujeşte
Ca plecând din ea desearã.

Nu-s cuprinşi de disperare
Cei ce au credinţa sfântã;
Iar la vârsta bãtrâneţii
Moartea nu îi înspãimântã!