Rebeca

Camilele prin câmp sărac
băteau spre Canaan poteca.
În gând, cu flori de liliac,
călătorea spre Isaac
Rebeca...

În preajma ei, bătrânul rob
privea prin lacrimi caravana.
Stropi calzi pe fața lui de ciob
păreau să strige bob cu bob:
Osana!

- Apropie-ți cămila ta,
trimis al binecuvântării!
Un veac întreg te-aș asculta,
căci mi-ai aprins în piept o stea
a zării...

- Copila mea, sunt ca un ram
ce lasă rodul să-l încline.
Căci Dumnezeul lui Avraam
mi-a dus cămilele de ham
la tine...

Vedeam fecioare-n jurul meu...
Vai! Care-i carnea lui și coasta?
Și, când mi-ai dat din vasul greu,
mi-a spus de-a dreptul Dumnezeu:
Aceasta!

Iar dacă vrei, așa cum spui,
și dacă nu mă-neacă plânsul,
eu despre Isaac oricui
aș spune că alt mire nu-i
ca dânsul...

Puterea unei mari minuni
l-a dăruit din ceru-albastru.
Născut din har și rugăciuni,
a fost adus ca din genuni
un astru.

Și tatăl său și-a pus în el
comoara dragostei întreagă.
Și când mi-a dat acest inel,
a vrut să-i fii și tu la fel
de dragă.

El are mări de bogății,
puzderii, stână lângă stână,
cu oi pestriți și colilii...
Și toate-așteaptă să le fii
stăpână.

În cort înalt și măiestrit
aprind miresme robi și roabe.
Și-n chivote de hrisolit
stăpânul meu ți-a pregătit
podoabe.

Dar toate, toate, vor păli,
comori de stele și rubine,
când el, iubitul, va privi
ca soarele în zori de zi
spre tine...


Și zile lungi, cu pașii grei,
cămilele băteau poteca.
Dar, ca-ntr-un zbor de porumbel,
călatorea spre domnul ei
Rebeca.

- Apropie-ți cămila iar,
cuvântul tău să-mi fie-arvuna!
Te-aș asculta cu-același har,
pe drumuri fără de hotar,
într-una.

- Cu drag eu depăn de pe fus
oricui cu drag vrea să m-asculte.
Ca Isaac alți tineri nu-s...
Ce multe aș avea de spus!
Ce multe!

Ca miel de jertfă blând și mut
l-a dus stăpânul pe Moria.
Și când pe lemn s-a așternut,
un plâns amar a străbătut
tăria.

Așa i-a fost pe lume dat,
el, singurul, el, preaiubitul,
feciorul drag și ne-ntinat
să vadă-asupra-i ridicat
cuțitul.

Dar când al mântuirii rost
și-a spus asupra lui cuvântul,
i-a fost tot cerul adăpost!
Și binecuvântat a fost
pământul!

Așa vorbiră săptămâni.
Și-ntr-un amurg, zâmbind, ea spuse:
- Cât mi-ești de drag între bătrâni!
Căci mi-ai săpat în drum fântâni
nespuse.

De-ar fi-n pustiu să-mi fie scris
odată să-mi găsesc sicriul,
spre dragostea ce mi-ai deschis
tot mi-ar părea un Paradis
pustiul!

Dar stai... Ce prinț... e-acolo-n drum
privind pe gânduri asfințitul?
Nu-mi spune cine-i! Nicidecum!
Căci inima îmi spune-acum:
E el, iubitul!

Mai stai, bătrâne, dă-mi răgaz.
Cum să mă port? Mă prinde teama.
S-alerg să plâng pe-al său grumaz?
Sau să-mi ridic peste obraz
marama?

*

Tu, frate drag, pe-acest pământ,
bătând către Eden poteca,
asculți și tu cuvântul sfânt
cum l-ascultat pe rob cu-avânt
Rebeca?

De-ai pribegi-n pustiu un veac,
jertfind odihna ta și somnul,
să simți că-n piept ți se desfac
tot crini și flori de liliac!
Căci scumpul nostru Isaac
e DOMNUL!