Rana

Vremi și vremi o rană-n suflet am purtat,
Precum leprosul, afară din Cetate,
N-am știut Isuse, iubi cu-adevărat,
Nu am luat, prin Harul nespus de bogat,
Iubirea și iertarea, îngemănate.

Amăgitoarea fire, șoptea dulce,
„Tu ești curată, doar el e vinovat,
De ce să porți pe umeri așa cruce?
Taie din ea, ești slabă, n-o poți duce,
Mai bine blestemă, iertarea, niciodat.”

Numai suspinele mi-au fost cuvinte,
Bucurii s-au stins cu-ncetul, negrăit,
Isuse ai vorbit, dar n-am luat aminte,
M-ai învățat, prin Dragostea fierbinte
Să iert, să iubesc pe cel ce m-a rănit.

Cu pași cărunți am alergat prin lume,
Morgane leacuri m-au amăgit mereu,
Mi-am plâns durerile pe un tăciune
Și am așteptat, în taină, o minune,
Să m-adune, să mă smulgă de la greu.

Să uit de rană, am dus-o pe-nserat,
Pe o arămie rază-n depărtare,
Dar purtam în mine aticorp mascat,
Rana mult prea veche, nu s-a suturat,
Fără Iubire nu e vindecare.

Atunci Isuse, blând m-ai chemat să vin,
În palma Ta să-mi las durerea toată,
Să-mi umplu ochii de Cerul Tău senin,
Pentru dureri, pentru lacrimi și suspin,
Iubind curat, să spun „O, iartă-i Tată”.

Mie, iartă-mi ne-nțelepciunea toată,
Răni care multă vreme n-au legat,
Știu că ai vrut, răbdând să fiu bogată,
Cu cei iertați să mă-ntâlnesc odată,
Acasă unde iubi-vom necurmat.

Acum, la Cer trimit o jertfă-ntreagă,
Mulțumiri, recunoștință, adorare
Și spun la toți că rana nu se leagă,
Că va rămâne inima beteagă,
Fără pocăință, Iubire, iertare.

Amin!