Rămâi la datorie!

Când barca vieţii tale pierdută-n larg pe mări;
E dusă de furtună spre alte depărtări,
Când marea se frământă urlând înjositor,
Iar tu purtat de valuri eşti dus de voia lor.
Când mii şi mii de valuri se-nalţă cu furie,
Atunci pe marea vieţii, rămâi la datorie!

Când lupta e aprinsă şi tu te simţi slăbit
Când toţi lovesc în tine, şi toţi te-au părăsit
Când lupţi pentru dreptate şi totuş cazi răpus
Când astăzi nu-ţi vorbeşte, şi mâine-i nepătruns.
Când ura grea a lumii asupra-ţi va să vie,
Atunci în noaptea vieţii, rămâi la datorie!

Când bolta e pustie şi plină-i de nori grei,
Când noaptea te cuprinde în haina neagră a ei
Când singur pe cărare doar tu ai mai rămas.
Şi nu ştii daca primul, nu-i cel din urmă pas
Când ţi s-a stins lumina pe cale în pustie,
Atunci în noaptea vieţii rămâi la datorie!

Când eşti lipsit de pâine, flămând sărac şi gol,
Când nimeni nu te-ajută, şi toţi îţi dau ocol,
Când ultima speranţă s-a stins, a dispărut
Iar tu în deznădejde te simţi că eşti pierdut.
Când toţi te-au dat uitării în neagra sărăcie,
Atunci în valea morţii, rămâi la datorie.

Când daruri prind să crească în pieptul tău plăpând
Când totul îţi surâde iar tu te urci cântând
Când pofta te momeşte, ispitele când cresc
Când vei începe lupta cu tot ce-i pământesc,
Când simţi că eşti puternic şi plin de bărbăţie
Atunci pe drumul vieţii, rămâi la datorie.

Când eşti vorbit de bine, slavit de muritori,
Când drumul tău te poartă pe culmi numai cu flori
Când mare-i liniştită, iar cerul e senin
Când viaţa îţi surâde având paharul plin.
Când ai belşug de toate, comori şi bogăţie
Atunci în zborul vieţii, rămâi la datorie.

Când vezi că că-nmugureşte al vieţii tainic crin
Iar apele în murmur îţi vor şopti prea lin.
Când mii de păsărele îţi vor cânta în zori
Şi când pe drumul vieţii vei întâlni doar flori
Când soarele-şi revarsă a sa văpaie vie
Atunci în zborul vieţii, rămâi la datorie.

Când plin de bărbăţie te-avânţi spre culmi mereu
Lipsit de boală şi neştiind ce-i greu.
Când viaţa îţi surâde, iar tu ca drept stăpân
Zâmbeşti lăsând în urmă pe cei care rămăn.
Când crezi că toată viaţa e cânt şi poezie,
Atunci în floarea vieţii rămâi la datorie.

Când eşti plecat în rugă, sub greul tău calvar
Când fără nici un merit implori cerescul har
Când cerul nu-ţi răspunde iar tu prea obosit
Ca Fiul strigi la Tatăl: „de ce m-ai părăsit?”
Când soarele se-mbracă în negură pustie.
Atunci în noaptea vieţii, rămâi la datorie.

Când dragostea divină se-arată în pustie
Şi-i scut şi călăuză mereu la orice pas
Şi când făgăduinţa-I de mii de ori mai vie
Îţi spune-n orice clipă: „Nici când Eu nu te las!”
Când tatăl te conduce prin stâlpi de foc şi nor
Rămâi la datorie, rămâi încrezător!

Când peste marea vieţii încet se conturează
Privirea mult dorită a planului divin.
Când şti că peste toate e Unul ce veghează.
Şi când te simţi aproape de-al tău dorit cămin
Când şti că înainte e-al tău Mântuitor.
Rămâi la datorie, rămâi încrezător!