Rabinul darnic

Era un rabin vestit
Prin purtarea lui frumoasă;
Era blând și chibzuit
Însă, mai presus de toate,
Și în lume, și acasă,
De o mare bunătate.

Nici un singur om sărac
N-a venit la poarta sa,
Fără ca să-i bage-n sac
Și veșminte, și mâncare
Orișicând – și nu zicea
Niciodată că nu are.

Într-o zi, bătu în poartă
Un om mic și pricăjit
Ce ținea o geantă spartă
Aruncată în spinare,
Iar rabinul l-a primit
Cu vădită încântare.

— Uite, frate, stai aici,
Pari bolnav și pari flămând.
— Domnul meu, așa cum zici,
Nici să merg nu sunt în stare,
N-am dormit trei nopți la rând;
Ce să vreau? Vreau de mâncare.

— Aoleu, oricât aș vrea,
N-am să-ți dau nimica, frate,
Fiindcă vezi, nevastă-mea
A plecat de-alaltă seară,
Iar eu nu mai am bucate
Nici în pod, nici în cămară.

Fiindcă toată lumea știe:
Când rămân singur acasă
Nu stau în bucătărie
Nici măcar să beau un ceai –
Mă duc în oraș la masă.
Ce-aș putea să fac? Dar stai!

Uite-am dat peste-un inel
Când scriam la o lucrare,
O fi el cam mititel,
Dar ceva tot prețuiește.
Vinde-l, cumpără mâncare
Și ce îți mai trebuiește.

Meditând până-nspre seară
Și scriind ce medita,
S-a întunecat afară;
Și atunci rabinu-aude
Că s-a întors nevasta sa
Dintr-o vizită la rude.

— Iarăși scrii, azi ai mâncat?
Îl întreabă ea zâmbind.
El se uită vinovat
Înspre ceasul de perete:
— Am uitat… la drept vorbind
M-am pierdut printre caiete.

— Of, noroc că ți-am adus
Hrană caldă de la mama,
Hai, că-ndată mas-am pus.
Ce-ai făcut cât am plecat?
Că, din câte-mi dau eu seama,
Nimeni nu te-a vizitat.

— Numai eu și umbra mea!
A răspuns râzând rabinul,
Nimeni n-a venit… Ba da!
Un sărman, dar ce să zic,
Aș fi vrut să-i fac eu plinul,
Dar, cum știi, n-aveam nimic.

Bani, merinde pentru el
Nu erau, însă era
Printre lucruri un inel –
Și acum mă pot destinde:
O să aibă ce mânca
Chiar o lună, dacă-l vinde.

— Un inel, spui! Și era
Cam subțire, atâtica?
Nu, nu-mi spune că-i așa!
Doamne, Doamne, ce să spun,
Era de la străbunica
Și din aur – cel mai bun!

— Era scump acest inel?
Întrebă mirat rabinul,
Uite-acum mă duc la el,
Vin îndată, mintenaș;
Sper c-o fi rămas străinul
Tot aicea, în oraș.

N-a deschis femeia gura
Să mai spună altceva,
Că rabinu-a luat trăsura
Și-a pornit în căutare –
Treaba asta îi cerea,
Cum se vede, grabă mare.

— De ce oare n-am tăcut?
Se-ntreba a lui nevastă,
Uite-acuma ce-am făcut!
Fiindcă soțul, cum e el,
Sigur dă de vreo năpastă –
Și-asta pentru un inel.

Și chiar dacă îl găsește
Și se-ntoarce-n bună stare,
Eu îl știu: când se gândește
C-a jignit pe cineva,
Apoi cade-n întristare
Și un timp o ține-așa.

Dup-un ceas sau poate două
S-a întors rabinu-acasă;
Chipul, ca un bob de rouă,
Radia de bucurie:
— Vezi, nevasta mea frumoasă,
L-am găsit, halal să-mi fie!

— L-ai găsit? Îmi pare bine,
Ia să-l strâng acuma chiar,
Că dacă-l mai ții la tine,
Ai să-l pierzi. Rabinul râse:
— Da, era într-un hambar,
Fiindcă somnu-l doborâse.

Dar cum nu e portofel,
N-am putut să-l iau cu mine…
— Omule, zic de inel,
Că eram îngrijorată;
Dacă te-ai întors cu bine,
Lasă gluma pe-altădată.

— Glumă? ! Vai, ce mai idee,
Nu acesta-mi este felul!
Am găsit omul, femeie,
Și am reușit să-i spun
Că, atunci când dă inelul,
Să pretind-un preț mai bun.

…Colo-n casa-ntunecată
Se rugară împreună
Unul cu inimă bună,
Unul cam așa și-așa.
Dar au adormit pe dată,
Cu o inimă-mpăcată,
Un rabin și soața sa.