Puiul din ou

Puiul din ou...

I-a amortit caderea
Cuibarul plin cu paie
Si fara sa se sparga
El cobori la vale.
Se-oprise chiar in mijloc
Izbindu-se cu coaja
De alte oua albe
Venite ca prin vraja.

Si-a stat la cald o vreme,
Mai multe luni la rand,
Fiind acoperit
De pene-ncet cazand.
Dupa o perioada
Ceva apare-n coaja
Din galbenul straluce
La fel cum este plaja

Apar niste picioare,
Si aripi, si un cioc,
Ce-i drept e cam stramt locul
Nu e bine deloc.
"Vai, ce inghesuit
Imi simt intregul trup!"
Gandeste acum puiul,
"Simt cum incet ma rup!

Si ce nevoie mare
Am oare de picioare?
Si, Doamne, ce-i cu ciocul
Asta atat de mare?
Si pentru ce, Tu, aripi
Mi-ai daruit in ou?
De ce ingadui asta?
De ce mi-o faci din nou?"

In toata perioada
Ascuns a stat in ou,
A si pierdut parada
Cu gaste si cu bou,
Cu cainele cum latra,
La bietii calatori,
Ce trec pe drum agale
Ca norul dupa nori,

Cum ratele prin balta
Isi murdaresc din pene,
Cum calul paste iarba
Si uita de blesteme
Ce le primeste-n strigat
Cand este pus la car
Si e lovit cu biciul
De catre gospodar.

Dar iat-acum cum coaja
Primeste-o lovitura
Pe toata suprafata
Se vede-o crapatura.
Isi face loc cu ciocul,
Intinde lung din gheare,
Izbeste din picioare,
Incepe-acum sa-l doara.

Dar repede-i mai trece
Lunga lui durere
Cand primul pas pe iarba
Il face in tacere.
Acum pricepe taina
Ce-n ou n-a inteles.
Acum isi da el seama
Cum este-al vietii mers.

Cu ciocul mic si palid
Ce-n ou era prea mare,
Apuc-un fir de iarba:
"Ce bun e de mancare!"
Si, vai, ce bucurie
Traieste el acum
Cand lungile-i picioare
Calca incet pe drum.

"O, Doamne, cu cata-ntelepciune
In taina m-ai creat!
Cum le-ai facut pe toate
Atat de minunat,
Dar o nedumerire eu
Inca mai traiesc:
Aceste aripi scurte
La ce imi folosesc?"

In viata se intampla
Sa dai de-un loc mai stramt:
O boala, o durere,
Un loc destul de-adanc.
Si in acele clipe
Mereu esti incurcat
De ciocul gurii tale
Ce-n greu te-a tot bagat.

Picioarele ce-odata
Te-au tot purtat spre rau
Te dor acum si-omoara
Incet sufletul tau.
Cand zaci in grea durere
Aproape totu-e-n plus,
Iar mainile si ochii
Abia atunci sunt sus.

Dar cand din oul tare
Esti scos cu brat puternic
Atunci vei intelege
Cum totul este vesnic.
Cum ale gurii vorbe
Le iei in vesnicii,
Si mersul tau din viata
Aici nu va muri

Cum faptele din lume
Iti vor vorbi in cer
Cum ele te vor scoate
Sau te-or baga-n blestem,
Cum zborul tau la ceruri
Va fi doar prin Isus,
Sau aripile grele
Nu te-or duce in sus.

Placut este ca-n lacrimi,
In zambet sau suspin,
In negrul zari-albastre,
Sau de-i cerul senin,
Orice ar fi pe cale,
Orice s-ar intampla,
Sa nu cartim, mai bine
Sa spunem:"Osana!"