Psalmul 74

PSALMUL 74

Dionisie Giuchici
vol. 2 - Domnul, nu eu!

Adu-ţi aminte Doamne, cu-ndurare,
De turma care Tu o păşunai,
Cum Tu ne-ai dat odihnă la izvoare,
Deasupra noastră neîncetat vegheai.

Cum ne-ai trecut prin marea cea albastră,
Şi pe balauri Tu i-ai nimicit,
Ai pus un înger să ne ocrotească
Când Faraon din urmă a venit.

Dar iată-ne din nou în strâmtorare,
Şi nici nu ştim, o Doamne, până când?
Proorocii tac, nu-i nici o-nştiinţare,
Noi către Tine azi strigăm plângând.

Vrăjmaşii Tăi şi-ai noştri, cu securea
Şi cu ciocanul sparg şi jefuiesc,
Locaşul nostru cel de rugăciune
Acei din Babilon îl pângăresc.

A noastre semne toate-au fost schimbate,
Cu semnele pe care şi le-au pus;
Acele neamuri din îndepărtare
Altarele şi templul l-au distrus.

Adu-ţi aminte Doamne cu-ndurare,
De turturica cea din vizuini,
Nu ne lăsa prădaţi de-aceste fiare,
De-ai Tăi vrăjmaşi, de oamenii străini.

Ei ne-au luat tot ce-i de preţ în ţară,
Iar templul Tău e ars şi pustiit;
Ridică-ne, o Doamne, din ocară!"
Asaf striga spre Dumnezeu, smerit.

Asemeni lor, şi nouă ni se-ntâmplă,
Acelaşi jaf şi-aceleaşi pustiiri,
În Casele de Rugăciune, lumea
A nimicit a noastre amintiri.

Pe-aici, pe colo, mai găseşti dulceaţă
Din adevărul de la început;
Puterea sfântă care dă viaţă,
Pe Duhul Sfânt, creştinii L-au pierdut.

Acei din "Babilon" cu doctorate,
De pocăinţă s-au cam lepădat;
Ei predică mereu de bunătate,
Dar se feresc să mustre ce-i păcat.

Acei plătiţi îşi apără salarul,
Şi-i ţin legaţi pe fraţii credincioşi,
Sunt mulţi creştini, dar ne lipseşte harul,
Lipsesc creştinii cei evlavioşi.

În loc de semnul Cincizecimii, fraţii
Au introdus programe pe hârtii;
Din nou în templu au pătruns piraţii,
Ca şi acei cu ciucuri şi mantii.

"Vorbirea-n limbi şi dar de proorocie
Au fost pe vremea Domnului Hristos."
Aşa ne-nvaţă unii, cu mândrie,
Aşa se pune adevărul jos.

Aşa pătrund şi astăzi cu securea
Şi cu ciocanul cei din "Babilon",
In Casa Sfântă, care e pădurea,
Să nimicească tot ce-i în Sion.

Auzi cântări în cor şi în fanfară,
Dar nici o bucurie în popor;
Isus la uşa noastră bate iară,
Deschide frate, frate lucrător!

Nu-ţi pune semnul tău drept mărturie,
Diploma ta, şi titlul care-l ai,
Căci numai Domnul, Duhul Sfânt ne-nvie,
Şi ne va duce sus în cer, în Rai,

Asaf plângea când a văzut în templu,
În locul semnelor Dumnezeieşti,
Atâtea lucruri rele şi stricate,
Icoanele şi chipuri idoleşti.

Cum să nu plângi? şi cum să nu te doară?
Când oamenii cu slujbe la altar,
Lovesc în fraţii sinceri cu ocară,
Dispreţuind pe cei ce au vre-un dar.

Mulţi dintre ei numesc "bolborosire"
Vorbirea-n limbi, prin care ne rugăm,
Şi ne mirăm de ce e adormire?
În Casa Sfântă când ne adunăm.

Ei nu pot suferi aceste semne
Pe care Domnul în Sion le-a pus,
Cu toate-acestea ei pretind sărmanii,
Că sunt în slujba Domnului Isus.

De-aceea Dumnezeu ne pedepseşte,
Din cauza necredinţei vom pieri,
Din cauză că puterea ne lipseşte
Şi nu ne pasă, orice s-ar ivi.

Asaf plângea, să plângem fiecare,
Şi să ne-ntoarcem toţi la Dumnezeu.
Căci dacă nu, durerea va fi mare,
Şi peste grec, dar şi peste iudeu.

Nu pot pricepe înţelepţii lumii,
Aceste semne care-i însoţesc
Pe-acei ce cred, şi plini de bucurie,
Pe Dumnezeu din inimă-L iubesc.

Să cadă jos din mâna ta năpârca
Şi să nu mori, deşi te-a înţepat;
Aceste semne pentru cine crede,
Isus Mântuitorul le-a lăsat.

Nici leii, nici năpârca, nici cuptorul,
Nu-l poate nimici pe-un credincios;
Căci biruinţa pentru tot poporul,
E biruinţa lui Isus Hristos.

Nu stingeţi Duhul Sfânt la rugăciune,
Nu-mpiedicaţi vorbirea-n alte limbi,
Căci Dumnezeul nostru nu se schimbă,
Chiar dacă tu adesea te mai schimbi.

Nu neglija puterea ce ţi-e dată,
Înflăcărează darul ce-ai primit,
Tu să nu schimbi puterea minunată,
Cu semnul fiarei care s-a ivit.

Să ne rugăm să ne-nsoţească Domnul
Cu semne, cu minuni, cu vindecări,
Aşa ca pe apostoli în vechime,
Să deie Domnul har în adunări.

Dar ei îşi pun drept semne pe altare,
Diploma lor, prin care se mândresc,
Şi schimbă semnul Domnului prin care,
Acei smeriţi Cuvântul îl vestesc.

E neplăcut să mustri goliciunea,
Căci nu le place oamenilor răi,
Să le răstorni din vas amărăciunea,
Şi să-i cobori din înălţimi, în văi.

Nu pot pricepe pentru ce se-adună,
Asemeni oameni care vin şi sparg
Corabia ce trece prin furtună,
Având nădejdea sfântă pe catarg.

Răsplata lor va fi după lucrarea
Pe care-o face fiecare ins;
Să ia aminte toată adunarea,
Să se ridice chiar şi cel învins.

Pe vremea lui Asaf, şi proorocia
Era destul de rară în popor,
Ei aşteptau răspunsul de la Domnul,
Dar unde să găseşti un văzător?

Erau destui ce prooroceau pe mită,
Cuvinte scoase din a lor stomac,
Mai sunt şi astăzi unii prin biserici,
Ce vor să-i fie lui Ahab pe plac.

E-adevărat, că unul la o mie,
Te poţi baza că Domnul e cu el,
Aşa ca Mica care prooroceşte,
Dar nu prea bine pentru Israel.

"Şi iată semnul -îngerul le spune-
Îl veţi găsi într-o iesle culcat!"
Când Dumnezeu prin Duhul Sfânt vorbeşte,
E: DA şi AMIN cu adevărat.

Şi Ghedeon cu lâna lui rămâne
Ca mărturie pentru neamul sfânt;
Cei credincioşi sunt însoţiţi cu semne
Şi cu minuni, aici pe-acest pământ.

Ei s-au fălit cu Numele cel mare,
Cu Dumnezeul Sfânt şi Minunat,
Căci din necaz, din orice strâmtorare,
Cu mână tare El i-a ridicat.

Sunt patru feluri de-a vesti Cuvântul:
Din duh de ceartă şi din pizmă rea,
Iar alţii pentru slava cea deşartă
Le place-n faţă, sus de tot să stea.

Din adevăr, cu dragoste curată,
Sunt foarte rari, dar totuşi încă sunt,
Predicatori şi cântăreţi, şi alţii,
Ca la-nceput, vestind prin Duhul Sfânt.

Desigur, şi proorocii se grupează,
Chiar şi uşierii, nu sunt toţi la fel,
Sunt unii plini de râvnă pentru Domnul,
Iar alţii pentru fire-s plini de zel.

Şi-aici găseşti din slava cea deşartă,
Dar nu la toţi, mai sunt şi printre ei
Prooroci ce ameninţă şi te ceartă
Dar n-au la baza lor nici un temei.

Când Duhul Sfânt descoperă păcatul,
Te prăbuşeşti cu faţa la pământ;
Dar când din fire ţi se-aduce sfatul,
E doar furtună şi vârtej de vânt.

Când tot ce-ai spus nimic nu se-mplineşte,
Mă-ntreb şi eu de ce nu te opreşti?
Mai bine-ascultă şi te pocăieşte,
Căci dacă nu, te pierzi, te nimiceşti.

Când nu te vrea poporul, nu te cere,
Nu te alege singur împărat;
Şi mai ales când n-ai nici o putere,
Te lupţi degeaba să fii înălţat.

Şi mai ales când eşti la cârmă, frate,
Şi vezi că toate, toate merg pe dos,
Ce bine-ai face, fără răutate
Şi fără ceartă, să te dai mai jos.

"Pot totul -zice Pavel- prin credinţă!"
Dar imposibil pentru cel firesc
Să stea mai jos, să steie-n umilinţă,
Pe-acelaşi scaun cu cel duhovnicesc.

Ridică-te atunci, că vine Domnul
Şi-i va smeri pe-aceia înălţaţi!
Aceste lupte nu se dau afară,
Sunt luptele, războiul dintre fraţi.

Mândrie, aroganţă, îndoială,
În locul unde nu-i îngăduit,
Din nou morminte pline de spoială,
Învăţători de neînlocuit.

"Ce faceţi fraţi, cum merge adunarea?"
Mai punem câteodată întrebări..
"E foarte greu -răspunde tulburarea-
Avem şi noi atâtea dezbinări!"

"De unde? cum? şi cine vă-ntărâtă?"
"Dorinţa după scaune ne-a lovit!"
Mândria cea din ceruri doborâtă
Îşi caută locul, locul potrivit.

Şi câte alte caută să-i dărâme
Pe lucrătorii cei adevăraţi;
Acei ce mustră fraţii cu asprime,
Şi urcă sus fără a fi chemaţi.

Suntem chemaţi ca să păzim credinţa,
Nu să păzim amvonul de piraţi,
Căci Biblia vesteşte pocăinţa,
Nu lupta pentru scaune între fraţi.

Revin din nou cu semnele-aşezate
În locul rezervat lui Dumnezeu;
În Casa Sfântă minţile pătate,
Arată lumii pământescul "eu".

Şi uite-aşa se joacă de-a "barbutul",
Aţâţi pretinşi că la altar slujesc,
Şi uită ca să deie împrumutul,
Să deie slavă Tatălui Ceresc.

Ei îşi adună pentru veşnicie
În locul care e necunoscut,
Tot o comoară, însă de mânie,
Răsplată pentru toate ce-au făcut.

"Căci uite popa, şi dispare popa";
Căci "popa" e un lider prefăcut,
El stă ascuns ca Saul printre oale,
Căci oile, măgarii, i-a pierdut.

Iar pân'la urmă, pe la ghicitoare
Se duce când necazul l-a lovit.
Cuprins de frică şi de tulburare,
Căci Dumnezeu din cer l-a părăsit.

Şi ne-a rămas de-atunci proverbială,
Zicala sfântă scrisă pentru noi,
Căci ascultarea, fără îndoială
E mai de preţ ca turmele de oi.

Când erai mic în ochii tăi, sărmane,
Cuvântul Sfânt şi ţie ţi-a vorbit,
Dar astăzi îngropat în milioane,
De cele sfinte te-ai cam depărţit.

Sărmane "popă", leapădă-ţi mantia
Şi ciucurii pe care-i îndrăgeşti,
Căci doctoratul ţi-a adus mândria;
Isus te-ndeamnă să te pocăieşti.

Să nu mai batem cuie cu ciocanul,
Să nu-l mai ţintuim pe-acel smerit,
Acei din Babilon cu buzduganul
În lucrurile sfinte au lovit.

Să nu mai vină nimeni cu securea,
În Casa Sfântă ca să dărâmaţi,
Mai bine haideţi să tăiem pădurea,
Copacii mândri, pomii îngâmfaţi.

Lăsaţi altarul pentru jertfe sfinte,
Şi nimeni să nu pună foc străin,
De vom aduce jertfa din mândrie,
Noi vom aduce jertfa lui Cain.

Şi până când? şi până unde oare?
Răspunsul îl avem la Dumnezeu:
Până în ziua Domnului cea mare,
Când va cădea puterea celui rău.

Atuncea falsul va fi dat pe faţă,
Atuncea răii vor fi nimiciţi,
În marea zi, în marea dimineaţă,
Când noi din lume vom fi izbăviţi.

Amin