Psalmul 139...

Mă cercetezi Tu Însuţi, Dumnezeu!
Tu-mi ştii umblarea zilnică mereu:
de stau, de umblu, de citesc, de cânt,
de biruiesc în lupte, de-s înfrânt...
De vreau să spun cuvinte-n vers sau cânt,
Tu le cunoşti sub forma lor de gând...
Tu mă-nconjori din faţă, dinapoi,
de sus, de jos, din slavă, din noroi...

Şi nu pricep cum pururi mă veghezi
neostenind, mă binecuvântezi...

Ah, unde aş fugi de Faţ Ta...!?
De Duhu-Ţi unde m-aş îndepărta...!?

De m-aş sui la cer, acolo eşti
în mijlocul oştirilor cereşti.
Sălaşul morţii nu Îți e ascuns
căci ochiul Tău şi-acolo a pătruns.
Iar dacă m-aş urca pe-aripi de zori
s-ajung până la ţărmul mării-n zbor,
tot mâna Ta mă va călăuzi
şi dreaptă Ta de rău mă va păzi.

De-aş spune: "Iată-n noapte mă ascund,
pe dată întunericul e şters...
Nu-i pentru Tine noapte-n univers!
Ci noaptea străluceşte ca o zi,
şi întunericul e miazăzi.

Cu invizibil fir Tu m-ai țesut
într-un adânc de nimenea ştiut...
Fiinţa mea când încă n-avea chip,
mai mică decât firul de nisip,
Tu mă vedeai în miezul cel secret,
când mă coceam acolo-ncet-încet.
Tu îmi vedeai întregul meu contur
şi trupul îmi ieşi fără cusur
cu mădulare, degete, rărunchi,
cu unghii, umeri, inimă, genunchi...

Şi dacă-atâta osteneală-Ţi dai
să faci un trup, Iehova Adonai,
ce mult pentru un suflet Te-ai trudit
de L-ai trimis, să moară răstignit,
pe Fiul Tău, din Tine Însuţi rupt,
pe om iubindu-l astfel, neîntrerupt...!

Te laud că sunt om şi că gândesc...
că singur nu-s în golul pământesc...
că am un Tată şi-un Mântuitor
ce mă-nconjoară-atât de iubitor...

Cu Tine ochii-nchid să mă-odihnesc
Şi tot cu Tine sunt când mă trezesc...

Mă cercetează, Doamne Dumnezeu!
Cunoaşte-mi inima şi gândul meu!
Vezi dacă nu m-am rătăcit de-acum
şi du-mă Tu pe-al veşniciei drum!

În mână Ta, o, Doamne Dumnezeu
şi trupul Ţi-l predau, şi duhul meu!