Psalmul 109

PSALMUL 109

Dionisie Giuchici
vol. 2 - Domnul, nu eu!

În Psalmul 109 , David ne cheamă fraţi ca să privim
La faptele acelor mândri, şi de păcat să ne ferim.
Când Iuda l-a vândut pe Domnul, când oamenii ce nu se tem
Îi vând pe fraţii de credinţă, ei sunt părtaşi cu-acest blestem.

În locuinţa lor pătrunde argintul care-i blestemat,
Să-i vinzi pe fraţi, îl vinzi pe Domnul, şi îţi aduni un greu păcat.
Şi tu şi-ai tăi copii, soţia, veţi fi de Domnul lepădaţi,
Când tu loveşti cu răutate pe oamenii nevinovaţi.

Şi uite ce cuvinte grele, în Psalmul fraţi,
Scăpaţi-vă acum de ele, să nu rămâneţi blestemaţi.
Să nu mai fie-n adunare de-aceia ce se războiesc,
Să nu mai fie nici vânzare, şi nici de-acei ce prigonesc.

Din limba cea înşelătoare, şi buzele ce-aprind cărbuni,
S-o schimbe Domnul în cântare, să-nalţe slavă, rugăciuni.
Căci dacă nu, blestemul vine, când noi pe fraţi îi apăsăm,
Pentru vrăjmaşi, Isus ne spune că trebuie să ne rugăm.

Argintul orişicum dispare, dar cu păcatele rămâi,
Întoarce-te de la pierzare, la pocăinţa cea dintâi.
Nu-ţi pune ştreangul ca şi Iuda, întoarce-te la Dumnezeu,
Şi roagă-te să-ţi ierte Domnul, căderea ta, păcatul tău.

Căci pentru pâine, pentru sare, tu te-ai unit cu-aceia răi,
Ca Iuda ai făcut trădare, când ai vândut pe fraţii tăi.
Acei cu gradele pe umăr ţi-au oferit tot ce-ai cerut;
Şi bani, şi-atâtea, fără număr, când tu pe alţii i-ai vândut.

Ţi-au dat şi funcţii mai înalte, şi paşapoarte, şi arginţi,
Atunci când tu cu uşurinţă, i-ai raportat pe fraţii sfinţi.
Când ţi-ai făcut o listă-ntreagă cu-aceia care proorocesc,
Şi casele pe unde seara, cei credincioşi mai stăruiesc.

Pe tinerii ce cu mesajul din sat în sat mergeau voioşi,
I-ai scris în taină pe rapoarte, pe fraţii noştri credincioşi.
Ai vrut să-ţi aperi locul frate, să nu te deie nimeni jos,
De-aceea la securitate i-ai dat pe fraţii lui Hristos.

Nu te-ngrozi, mai e speranţă, întoarce-te cât este har,
Smereşte-te din aroganţă, şi plângi păcatul cu amar.
Vrăjmaşul îţi arată ştreangul, dar el întâi te-a învăţat
Că dacă-ţi vinzi fraţii de cruce, n-ar fi aşa de greu păcat.

Vrăjmaşul rău îi amăgeşte, pe fraţi şi pe surori la fel;
Blestemul fraţi ne urmăreşte, când noi vom asculta de el.
Dar eu alerg la rugăciune, când sunt de-aceştia atacat,
David ne-arată şi ne spune ce-i de făcut să fii salvat.

La Domnul vom găsi scăparea, atunci când suntem urmăriţi,
Atunci când vine încercarea, la Domnul fraţilor veniţi.
Să nu vă răzbunaţi pe Iuda, el e apostol amăgit,
Pe-acest vrăjmaş al pocăinţei, Isus prieten l-a numit.

Iubeşte-ţi frate vânzătorii, şi nu te răzbuna pe ei,
Căci Domnul poate fraţi să-i facă, pe toţi prigonitorii tăi.
Aceasta-i cheia ce descuie cereasca poartă de cleştar,
Pe-acel ce te va pune-n cuie, să-l ierţi, că-i păcătos murdar.

El a lucrat din neştiinţă, când te-a lovit cu pumnul său,
Tu roagă-te să-i dea credinţă şi lui, al nostru Dumnezeu.
Când ochii lui se vor deschide, când solzii iar cădea-vor jos,
El va cădea-n praf deodată, la crucea lui Isus Hristos.

Te va cuprinde cu iubire: "Mă iartă, frate, am greşit!
Când fără minte, ca o fiară, cu răutate te-am lovit."
Aşa e calea mântuirii, aşa a procedat Isus,
El i-a iertat pe toţi vrăjmaşii, pe Golgota, pe cruce, sus.

Căci iată, binele şi răul în faţa noastră stă mereu,
Eu vreau cu binecuvântarea, eu vreau să fiu cu Dumnezeu.
Căci dacă nu, blestemul vine şi-n vasul tău cu aluat,
Alungă frate de la tine, tot ce-i murdar, tot ce-i păcat.

Şi viţa, şi a tale turme, copiii tăi vor fi orfani,
Când tu îţi pui speranţa numai în bogăţie şi în bani.
Când pentru bani tu îţi vinzi fraţii, şi nu mai vrei nimic să ştii,
Blestemul vine şi atuncea când eşti străpuns de bogăţii.

Şi mai ales când vezi săracii lipsiţi de cele pământeşti,
Şi nu-i ajuţi, cu dorul numai să strângi, să te îmbogăţeşti.
Blestem e şi atunci sărmane, când stai pe vatră adormit,
Şi vezi că spinii în grădină şi-n holda ta au năvălit.

Blestem e şi atuncea soră, când rodul pântecelui tău,
E sugrumat din rădăcină, şi nu te temi de Dumnezeu.
Şi vai, ce multe sunt pe lume, blesteme care ne pândesc,
Să ne întoarcem fraţi la Domnul, la Tatăl nostru cel Ceresc!

Isus pe lemnul de ocară, blestemul nostru l-a purtat,
Noi suntem liberi de povară, şi izbăviţi de-orice păcat.
De-aceea orice mădulare, al nostru corp, al nostru eu,
Să îl depunem ca o jertfă aleasă pentru Dumnezeu.

Dar nu oricum, Cuvântul scrie, o jertfă fără pată, fraţi,
Aceasta este jertfa vie, la care noi am fost chemaţi.
Acei cu buzele murdare, sunt oi bolnave pe altar,
Şi-oricâtă trudă ar depune, nu vom simţi putere, har.

Şi ochiul rău, clevetitorul, e ca un ţap cu cornul frânt,
El nu-i primit ca jertfă vie, pe-altarul rugăciunii, sfânt.
Şi mâinile ce sunt pătate cu banii care-au fost furaţi,
Zadarnic sta-vor ridicate, acestea-s oi bolnave, fraţi.

Şi sora care prooroceşte doar din dorinţă, fără dar,
E oaie plină de gălbează, şi nu-i primită pe altar.
Şi fraţii care din mândrie, vestesc şi cântă şi slujesc,
Sunt oi bolnave din pustie, şi în zadar se tot trudesc.

Tu frate vameş, ţine minte, că s-ar putea să fii salvat,
De vii la Domnul cu căinţă, mărturisind al tău păcat.
Nu mai veni cu oaia şchioapă, punând pe vatră foc străin,
Ridică-te întâi din groapă, şi fii adevărat creştin.

Aceste toate sunt blesteme, cusururi ce le tăinuim,
Când noi cu buze prefăcute, la cei din jur le mai zâmbim.
Acestea-s după lege toate, dar noi în har ne-adăpostim,
Scăparea e să ştiţi, doar una, atuncea când ne pocăim.

Să ne lăsăm de vrăjmăşie, să părăsim orice păcat,
Să trăim aşa cum scrie Cuvântul cel adevărat.
Căci blestemata efă mică, pândeşte cortul nostru, fraţi,
Din văi, de jos ea se ridică, să-i prindă pe cei vinovaţi.

Nu te juca de-a pocăinţa, nu te juca, nici tu, nici eu,
Căci dacă nu păzim credinţa, ne pedepseşte Dumnezeu.
Şi pentru ce să mergi cu Iuda, în locul trist şi blestemat,
Când la Isus găseşti scăpare, şi mântuire din păcat.

Doar fă aşa, cum El te-nvaţă, renunţă la păcatul tău,
Şi vei avea în schimb viaţă, în ceruri sus, la Dumnezeu.
Adu pe-altarul suferinţei, un miel frumos, nevinovat,
Ascuns în taina umilinţei, fără cusur, fără păcat.

Şi oaia, şi viţelul frate, şi puii cei de turturea,
Cântările şi rugăciunea, pe-altar neîncetat să stea.
Atuncea când vesteşti Cuvântul, atuncea când mai prooroceşti,
Pe-aceia care te ascultă, cu dragoste să îi zideşti.

Atunci când răsuna-va harfa, şi glasul tău cu noi cântări,
Să-i vindece Mântuitorul pe cei bolnavi din adunări.
Atuncea când ridici privirea, şi mâini nevinovate-n sus,
Să deie Domnul izbăvirea şi biruinţa prin Isus.

Atunci blestemul va dispare, ce-i întuneric, va fugi,
Când Dumnezeu, lumina mare, peste popor va străluci.
Aşa să ne ajute Domnul, s-aducem jertfa pe altar,
Înveşmântaţi cu fapte sfinte, împodobiţi cu veşnic har.

Să nu mai fie oi bolnave, nici miei de turmă rătăciţi,
Nici tauri care dau cu cornul, să fie fraţii toţi uniţi.
Să nu mai bântuie gălbeaza, blestemul în poporul sfânt,
Să binecuvânteze Domnul, pe toţi ai Lui de pe pământ.

Să nu mai fie oi râioase, şi nici cu lâna prin noroi,
Să ne rugăm să vină Domnul, să aibă milă şi de noi.
Dar pentru-aceasta, mic şi mare, şi farisei şi cărturari,
Cu toţi, întreaga adunare, să nu mai stăm bolnavi, murdari.

Căci vine Domnul! Maranata! Şi cum ne va găsi? -mă-ntreb-
Veniţi să mergem înainte, cu toţi spre veşnicul Horeb!
Căci de pe muntele cel mare, susurul blând ne va chema,
Din peşteră, din strâmtorare, spre veşnicie vom zbura.

Aşa cum a zburat profetul Ilie, în vârtej de vânt,
Aşa zbura-vor credincioşii, spre ceruri sus, prin Duhul Sfânt.
Blestemul va rămâne-n vale, va arde veşnic în cuptor,
În ziua când Isus în slavă, va ridica pe-al Său popor.

Şi blestemata efă mică, şi efa mare, vor fugi,
Căci munţii cei de fier, de-aramă, pământu-ntreg se va topi.
Priviri trufaşe şi semeţe, în ce ungher găsi-veţi loc?
Să vă ascundeţi de mânia, de flacăra acelui foc.

Voi vânzători ce-aţi strâns arginţii, zadarnic îi veţi arunca,
De nu vă pocăiţi acuma, nici voi de foc nu veţi scăpa!
Nici voi, ucigătoare mame, nici voi zarafi ce-aţi înşelat,
Nu veţi scăpa de focul veşnic, căci pentru foc voi aţi lucrat.

Mă îngrozesc să las condeiul, să scrie mai departe, fraţi,
Despre pedeapsa care vine asupra celor condamnaţi.
De stâncile ce stau ascunse, de norii care pribegesc
Lipsiţi de apa mântuirii, şi numai umbră răspândesc.

De stelele rătăcitoare, ce-i duc pe oameni spre apus,
Şi nu spre Betleemul veşnic, ca să-L găsească pe Isus.
De "Balamiţii"care caută, să vândă iar poporul sfânt,
Pentru câştiguri necurate, pentru comori pe-acest pământ.

De "Izabele"care-i cheamă, la idoli şi la stricăciuni
Pe robii Domnului mai simpli, cu amăgiri, cu-nşelăciuni.
Şi blestemaţii care Domnul în focul veşnic i-a trimis,
Atunci când turma se desparte, aşa cum la Matei e scris.

"Să nu mai îngrozeşti poporul!" se-aude-un glas parcă de jos,
Ba, îngroziţi-i să se-ntoarcă chiar azi cu toţii la Hristos.
Veniţi să părăsim blestemul, păcatele de orice fel,
Şi să ne-ntoarcem toţi la Domnul, şi să ne-ncredem toţi în El.

Amin