PROTESTUL FLORILOR

PROTESTUL FLORILOR

Şi s-au strâns odată-n crâng
Toate florile ce plâng
Din pricina spinilor
Şi a mărăcinilor.
Au ţinut un mare Sfat
Limpede şi-adevărat
Cum pe lume n-a mai fost
De când viaţa are rost.

Fiecare-a povestit
Dramele fără sfârşit
Cum prin bălţi şi prin zăvoi,
Prin vâlcele cu noroi
Multe flori s-au ofilit
Negrul vânt când le-a lovit.
Şi-au făcut un legământ
Pentru toţi de pe pământ
Ca să-i apere la greu
De tiranul numit „Eu”.

La momentul oportun
Multe flori, precum vă spun,
Au vorbit de suferinţi,
Despre lacrimi mari, fierbinţi,
Despre cel mai mare vis
Plăsmuit în Paradis:

-„Noi venim din primul rai
Unde n-a fost nici-un vai.
Însă şarpele viclean
Era singurul duşman
Ce-a adus în urma lui
Spini, blestemul Domnului.”

Dintre flori un trandafir
A intrat şi el pe fir
c-un discurs mai vehement
pentru timpul cel prezent:
-„Nu ne smulgeţi din pământ!
Viaţa-i darul cel mai sfânt.
Pentru Cerul cel sublim
Vrem mereu să înflorim.

Sunt fiinţe-n lumea rea
Care nu ştiu altceva
Decât să adune-n zori
Cu-a lor poftă mii de flori”.
-„Ăsta e un gest abject!...”,
zise crinul cel perfect.

Însă trandafirii-fraţi
Au fost iarăşi întrebaţi:
-„Cine sunt cei vinovaţi ?”
-„Să vă spun, iubiţii mei,
eu n-aş vrea ca să greşesc,
parcă Oameni se numesc.”

-„Oameni ? Nu e prea mult spus ?”,
întrebă macul de sus.

Şi-au scris toate un protest:
„Omule, fii mai onest!
Nu călca-n picioare flori
Ce-ţi zâmbesc frumos din zori
Oferind al lor parfum
Pentru viaţa ta de-acum!

Dar trăind printre cei vii
Ai tu sus, în veşnicii,
Plin de dragoste şi dor
Pe al nostru Creator ?!....”