Profetul

Am fost prorooc, pe drumul din pustie,
Când zilele mureau, nemângâiate ...
Am fost prooroc, izvor de apă vie,
Toţi m-au băut, de friguri şi de sete.

Un vaier surd din veacuri depărtate
Venea la mine-n noapte, să mă cheme,
Şi mă găsea cu buze-nfrigurate,
Din plânsul vostru împletind blesteme.

Hoţi, flămânzi de păine şi de soare,
În carnea mea eu v-am dospit fiorul,
Şi despicând a vremilor vîltoare,
Prin graiul meu vorbea Mântuitorul.

Însângerat v-am răscolit cărare
Cu inima, cu pumnul şi cu dinţii,
M-am îmbrăcat în neguri şi pierzare,
Ca să vă dau limanul biruinţii.

Când valul meu s-a revărsat pe uliţi
O clipă-abia, din larga lui năvală,
Din mii de guri, din strigăte şi suliţi,
I-am auzit cântarea triumfală.

O zgură neagră i-a rămas în urmă.
Ce mic e azi alaiul tuturora!
Străină mi-e biruitoarea turmă
Cu tot noroiul unde-şi joacă hora.

Un chiot strâmb îmi urlă la fereastră,
Norocul lui mă mustră şi mă doare.
Nu-i visul meu în fericirea voastră ...
Eu am vestit o altă sărbătoare.

Mă-ntorc din nou spre culmi de-odinioară,
Ca să nu-mi sfarm o sfântă profeţie,
Cu ce mai am din vechea mea comoară,
Lăsaţi-mă să plec iar în pustie...