Privesc spre cer

Privesc spre cer și îl întreb, pe Cel ce-odată m-a chemat, El cerul care l-a deschis, pe Cel ce m-a strigat... de ce-i atât de greu pe drum, de ce trece prin vale, de ce-a mea viață mi-a adus, doar suferință-n cale.

Privesc spre cerul înstelat, în negura din noapte, și-ntreb mereu... de ce Isus, e-atâta de departe, acel ce-i răsărit în zori, acel de pace plin, de ce azi timpul s-a oprit, în noapte... în suspin.

Tot întrebând privind în sus, de-oadat-am auzit, acelaș glas ce m-a chemat, acel ce mi-a vorbit, dar El acu-mi spunea duios, de ce-i atât de greu, de ce-s doar lacrimi și suspin, pe-acest pământ mereu.

Mi-a spus că El cândva odat, din slavă a venit, ca eu să fiu răscumpărat și El a pătimit, pe drumul care El a dus, o cruce-atât de grea, dar a tăcut... n-a murmurat, iubind ființa mea.

Mi-a spus că biciul ce atunci, pe spate l-a brăzdat, a fost atât de dureros, dar ca să fiu salvat... tot a tăcut și doar a mers, pe drumu-acela greu, deși era cum e și azi, un Fiu de Dumnezeu.

A fost scuipat și alungat, ca eu să am salvare, și prigonit a fost Isus, atunci fără-ncetare, dar a răbdat ca eu să fiu, în zi de judecată, recunoscut de Cel ce Lui și mie-mi este Tată.

Mi-a spus atunci când mi-este greu, privirea să-mi ridic, credința eu să nu mi-o pierd, să-naintez... să strig, așa cum El în Ghetsimani, rugându-se pe-o piatră, la Dumnezeul preaânalt, în rugă-nflăcărată.

Ooo... Doamne-aș vrea și eu să pot, să merg pe-această cale, supus, umil și răbdător, chear de trece prin vale, aș vrea să pot iubi și eu, cum Tu Doamne-ai iubit, ajută-mă ca Tin' să fiu, în loc și timp umbrit.

Ajută-mă să mă smeresc, cum te-ai smerit și Tu, și în ispite vreau mereu, să pot să spun doar... nu... , să-nfrunt doar cu privirea-n sus, orice ar apărea, pe drumul care duce-n cer, să tac... să pot răbda.

De voi putea voi fi și eu, acolo unde ești, în marea-Mpărăție-a Ta, în slăvile cerești, te rog Tu fă-mă ca să fiu, și eu așa ca Tine, ca orice rău să îl înving, mereu numai prin bine.