PRINȚUL

Un copil de neam ales
A ieșit și el să vadă,
Căutând cu interes,
Lucruri noi, afară-n stradă.

A știut cine era
Când pășea curios în lume,
A știut ce rang purta
Și ce titlu și ce nume.

I s-a spus că e un fiu,
Că e "prinț" și are-o soartă —
Dar și prinții ce o știu
Se mai pierd când ies pe poartă.

S-a uitat la cer sfios,
Fără ruga necesară
Și privi apoi în jos
La copiii de afară.

"Mi-ar plăcea să fiu cu ei",
Se gândi privind la joaca
Copilandrilor holtei
Ce înconjurau băltoaca.

"Ce viață și ce trai!"
Zise el, poftind noroiul,
Și-ncepu-n același grai
Să-nsoțească tărăboiul.

Încolțit de anturaj,
Tăvălit cu haine bune,
Se trezi ca din sevraj
Murdărit cu pasiune.

"Vai!", rosti sărmanul prinț,
Parcă revenindu-și iute,
"Cum voi merge la părinți
Cu mirosuri neplăcute?"

Smuls din locul păcătos,
Încercând să-și șteargă haina,
Alergă neputincios,
Hotărât să țină taina.

Stând în ușa casei dragi,
Tremurând acum de teamă,
Cu-al regretelor desagi
Zise stins: "Deschide, mamă!"

Ușa se deschide lin,
Ca și mai întotdeauna,
Iar cu chipul ei senin,
Mama îi întinde mâna.

"Știi, pe drum, mașinile,
Au trecut stropind tot satul,
Mi-au pătat și hainele",
Vru' să spună clar băiatul...

Dar n-a zis, căci chipul ei
Nu trăda decât iubire,
Și chiar el, de obicei,
Nu mințea nici în neștire.

Niciodată n-o minți,
Mai ales acum, când mama
Îl privea și îl simți
Întristat de toată drama.

"Lasă, mamă, voi spăla",
Zise ea-nțelegătoare
Și cu-n zâmbet cel chema
Îi dădu îmbrățișare.

"Iartă-mă!", rosti șoptit
Și apoi tăcu cuminte,
Prințul mamei-i cuibărit
Lângă pieptul de părinte.