Prin ziua plină de tăcere

Prin ziua plină de tăcere
autor. Diana G. U

Prin ziua plină de tăcere, cu gânduri care mă-nfior, mă lupt, mă zbat fără-ncetare, căci vreau să urc... nu să cobor.

Cad frunzele ce-s obosite, de vânt trântite la pământ, în rândul lor a mea ființă, înalță către cer un cânt.

Prin noaptea clipelor din umbră, îmi plec genunchii și suspin, pe-adâncul lui aștept o mână, să mă ridice cu alin.

Sub stele vii, strălucitoare, alerg mereu spre răsărit, chiar dacă umbrele din noapte, mă obosesc necontenit.

Mi-e luna far când vrea orbirea, ca eu pe drum să rătăcesc, un har divin întinde-o mână, ca să nu cad când obosesc.

De el mă țin când trec prin vale, căci vreau să ies din valea grea, la un liman de greul vieții, ca să-l mai am... nu aș mai vrea.

Trec munții grei ce-mi stau în față, sub norii gri ce-aruncă ploi,
Rămân în urma mea căci iată, biruitor sunt în nevoi.

Rămân pe urma ce-a lăsat-o, Acel ce moarte-a biruit, căci vreau s-ajung unde e astăzi, unde sunt toate-un infinit.
Amin