Prin obscurul meu profund

Prin obscurul meu profund

Prin obscurul meu profund
Am fugit să mă ascund...
Da-n adânc, printre ruine
Simțeam „adieri” divine
Făr`sfârșit ori început...

Era „Eu Sunt, Cel ce Sunt”,
Absolut în Absolut,
Cunoscut - Necunoscut,
Care „Tot”-u-n mână-l Ține,
Ținea „susurul” în mine

Și dinainte de început,
Într-un mod nepriceput,
Numai bine mi-au făcut.
Dar alegeam să Îl înfrunt,
Ego-ul să nu-mi confrunt...

Fugeam și mi-era rușine
De stări și-atingeri divine.
Cu ura surdă din „orbire”
Și muțenia poftă-fire
Depărtam toate de mine...

Dar El m-a răbdat tăcut
Și când m-a văzut căzut,
Pe un drum necunoscut,
Părăsit, prădat, bătut...
Mare milă I S-a făcut!

S-a grăbit să mă îngrijească,
Găzduire să-mi găsească,
Prețul mare să-l plătească
Și-n mila-I Dumnezeiască
N-a vrut să mă părăsească...

Dar eu, tot n-am priceput
Ce înseamnă „din Duh Născut”,
Eram orb, orb înnăscut
Însă-atunci când I-am cerut,
M-a atins și am văzut...

Și priveam plin de uimire,
În minunata Lui privire,
Plinătatea-I de iubire
Și Cuvântu-I absolut
Ce-mi strălucea neîntrecut...

Început-am să-I răspund
Și Cuvântul să-I pătrund,
Duhu-n lacrimi să-mi cufund
Plângând jalnica-mi trăire
Și prosteasca-mi rătăcire.

Azi, cu-adâncă mulțumire
Mă închin fără șovăire
Cu întreaga mea simțire,
Îl laud plin de fericire
Și-L urmez fără cârtire!

Căci El ochii mi-a deschis,
Nu mai bâjbâi în abis,
Numele în Cer mi-a scris
Și mi-a dat un țel precis:
Mă îndrept spre Paradis!

Am fost numai o ruină
Dar țin fruntea sus, senină,
Scos din foc, spălat de vină,
Far în noapte ce lumină
Spre Salvarea cea Divină.

În adâncul meu străluce
Harul revărsat prin cruce
Și Învierea ce-mi aduce
O nădejde atât de dulce
Că pe mulți la Cer conduce.

05/01/2015*Ioan Hapca
(Zaragoza)