Prin negura tristeții

Prin negura tristeții
Un om mergea agale
Spre zorii dimineții
Dar nu găsea el calea

Știa că undeva
Pe drumul care calcă
Exististă altceva
Dar să decis să tacă

S-a hotărit să meargă
El singur mai departe
Dar ceața tot mai neagră
S-a transformat în noapte

Numai vedea deloc
Și drumul rătăcise
A vrut s-aprindă-un foc
Dar ceata nu-i permise

Orbit era și noapte
În viața-i s-a lăsat
Era în prag de moarte
Dar Domnul s-a-ndurat

Și tot mergînd întruna
Prin valea celor morți
A-ntrezarit el Mîna
Ce grijă-are de toți

A spus atunci : Eu Doamne
Sînt orbul Bartimeu
Și vreau să ies din noapte
Căci drumul este greu

Nu vreau să mă mai știu
Eu singur să lupt
Ci vreau un suflet viu
Și al credinței scut

Și Bunul Dumnezeu
În mila-i de Părinte
I-a spus : „Tu ești al Meu ’’
De vei lăsa morminte

Azi orb nu se mai știe
Din negura tristeții
El a făcut sa fie
Doar zorii dimineții!
Amin!