Prin fărâmituri de vremuri

Prin fărâmituri de vremuri, mi-am luat avânt și vreau,
După norii ce-i năvalnici, doar o clipă ca să stau,
Unde nu e suferință, unde nu e vre-un necaz,
Unde nu este nici urma, cea de lacrimi pe obraz.

Vreau să trec de ce-mi stă-n față, căci acolo n-o să fiu,
Cel ce strigă, cel ce geme suspinând în ceas târziu,
Știu că dincolo de ziduri, este Cel ce îl iubesc,
Când mi-arunc a mea privire... peste toate îl zăresc.

Printre stropii vii de ploaie, ce mă urmăresc mereu,
Mă strecor căci după ploaie, știu că Cel ce-i Dumnezeu,
Se va coborâ cu raze, să-mi usuce fața mea,
Care ploaia deasă... rece-ncepe a o întrista.

Să răzbat doresc eu astăzi, timpul ne-nțeles... venit,
Să ajung vreau mai îndată în acel din infinit,
Să opresc în el o clipă nu aș vrea căci timpul greu,
Lasă răni ce-ngreunează-n drumul vieții pasul meu.

Este-un timp ce doar înalță, munți ce cresc în fața mea,
Dar avântul meu mă trece și de mulții ce ar vrea,
Să mă-ngroape în neștire, ca să fiu eu un pierdut,
Dar de Cel ce mi-e iubire, sunt salvat căci sunt văzut.

Vreau să trec de uscăciune, să ajung vreau la izvor,
Să mă umple de tărie, ca să am puteri să zbor,
Căci aș vrea s-ating eu cerul, care-mi este astăzi vis,
Și în vis îmi este locul, mult dorit... e Paradis.