PRICINA DE POTICNIRE

PRICINA DE POTICNIRE

Luca 6:60-69

Şi-a vorbit ca nimeni altul
Salvatorul nostru sfânt,
Cel venit din tot înaltul
Printre oameni pe pământ.

Totuşi mulţi din ucenicii
Ce prin Tatăl i-a ales
(poate stăpâniţi de vicii),
L-au privit ca pe-un eres:

„Cum s-asculţi aşa vorbire ?
Ce-nţelesuri să-i poţi da ?”
Şi Isus, plin de mâhnire,
Prinde grabnic a-i mustra:

„Voi v-aţi poticnit degrabă
În cuvântul auzit ?
Dar de M-aţi vedea în slavă,
Lângă Tatăl Meu iubit ?!

Duhul, numai El dă viaţă.
Carnea-i de puţin folos!”,
Răspicat le spuse-n faţă
Blându-Nvăţător Cristos.

Şi din clipa-aceea unii
Ce-aveau duhul împietrit,
Ros de patima minciunii,
Pe Isus L-au părăsit.

Iar pe ceilalţi doisprezece
Domnul, ca un psalm de dor,
I-a-ntrebat de vor să plece
De la El în lumea lor.

„Unde să plecăm, Isuse ?
Tu ai singurul Cuvânt
Care vieţile distruse
Le ridică din mormânt!

Noi crezut-am ferm în Tine.
Şi de-acum vom şti precis
Că eşti Mesia ce vine
După cum profeţii-au zis.”
*
Au mai fost şi sunt pe lume
Fel de fel de poticniri:
Unii s-au legat de-un nume,
Alţii de lumeşti priviri.

Unii au plecat din turmă:
N-aveau pâine din belşug!!
Alţii tot privind în urmă
N-au mai vrut al crucii jug.

Inima le-a fost nefastă
Şi-au cârtit până târziu.
Ca şi a lui Lot nevastă
Zac şi astăzi în pustiu.

Au sfidat prin nepăsare
Pe Isus, pe Dumnezeu,
Ca apoi cu remuşcare
Ei să-L caute la greu.

Şi-au strigat în rugă: „Tată,
Vino, scapă-ne-n nevoi!”
Dar ca Dima altădată
Ei L-au părăsit apoi.
**

Doamne, Tu eşti sensul vieţii!
Noi din suflet Te iubim.
Ne-au invidiat profeţii.
Cum dar să Te părăsim?!

Doamne, Tu ne-ai dat iertarea!
Dă-ne şi puterea Ta
Ca să-Ţi ascultăm chemarea
Cât ne-ar fi crucea de grea!