Povestirea unei vânători

O bufniţă voios a hohotit
Că noaptea violetă curge, curge;
Copacii moţăiesc căscând cumplit
Şi iarba-n nas posacă mă împunge.

Lungiţi alături: cei doi vânători
Ce-ncep ca să trăiască-o vânătoare,
Ne-am pitulat ca noaptea înspre zori
Şi aşteptam în ţintă căprioare.

Ne trece codrul nopţii prin plămâni
Reziduuri lăsându-ne în minte,
Că nu mai vreau să i-au arma în mâini
Ci să mă tologesc, aşa, cuminte.

Ce bine e! Ce-aromă! Ce parfum!
Ce şopote, cântări necunoscute,
Cum m-aş porni prin codru fără drum
Să las şi armă şi să las şi ciute.

Atâta Lună mai curgea pe-un ciot,
Că îţi părea chelia i-e aprinsă...
Dar mă ghionti prietenul cu-un cot...
Involuntar şi arma-n palmă-i strânsă.

Venea un cerb tihnit şi solitar
Şi trist era căci în singurătate
Tot îţi socoţi tot traiul în zadar
De nu ai îndrăzneală mai departe.

S-apropia de fragedul izvor
Fără prudenţă şi fără sfială,
Din pieptul lui ieşea atâta dor,
Din glasul lui durea atâta boală!

„Lasă-l să bea, - am spus – nu împuşca...”
Amicu-mi fu de-acord pe neaşteptate...
Şi îl lăsai pe săturate-a bea,
Apoi am tras răsunător în noapte.

El nevăzut pe dată s-a făcut...
Amicul sudui fără-a se-ntoarce.
Îl cred şi eu: cât palma l-a durut
Să nu apese lacom pe trăgace.

Şi iată tot – el nu-i şi nu va fi,
Iar eu sunt chior şi bou, şi altă vită...
Eu nu-ncetez năvalnic a zâmbi,
Iar inima-i aşa de liniştită.

Plecam de la izvor. Dezamăgit
Ortacu-mi încă-o vorbă îmi mai zise...
Dar mă durea un cerb ce l-a urât
Pe cel ce-a tras, dar nu îl nimerise.