Povestirea palavragiului

Povesteşte-mi, Doamne, Te rog, despre minunile Tale,
Să mi se umple inima de satisfacţie şi fericire,
Să mi se încânte uimirea de frumuseţile supradimensionale,
Să înlemnesc în faţa nebănuitelor minunăţii a nemărginirii.

O târâtoare am fost, Doamne, o biată, nefericită târâtoare,
Strofolindu-mă că-s nu ştiu care personalitate,
Dar, de fapt, eram un ghemotoc de ură şi disperare,
De zgârcenie, frică ornamentată cu răutate.

Poate aş fi vrut şi eu să am măcar o parte bună,
Să plac cuiva, aşa, fiindcă totuşi sunt un om de treabă,
Dar mă înecam ca nebunul în alcooluri şi minciună
De îmi boceam nenorocirile zbârcit şi respingător ca o babă.

Cum de Te-ai uitat înspre mine nu ştiu... şi acum încă nu-mi vine a crede
Căci eu singur nu mai aveam ochi să mă privesc, plin de greaţă...
Minunea alegerii e mai presus de înţelegerea mea, cum se vede,
Dar Tu, Doamne Isuse, m-ai atins şi mi-ai turnat viaţă.

Vre-o două luni de zile nu eram în stare să-mi stăpânesc bucuria,
Vre-o doi ani nu puteam să nu mă întind în zâmbet ca şi o apă,
De mă speriasem, că de va merge aşa mai departe, atunci, veşnicia,
De-atâta-ncântare crescândă, n-ar putea să mă încapă.

Văd că pe an ce trece, mă lipsesc şi mă împuţinez de rele,
Groazele, pizmele şi alte urâciuni doar colţii mi-i arăt, ţinându-se departe de mine,
Căci le ţin la distanţă, înfricoşindu-le cu Cuvintele Duhului pe ele,
Uneori, chiar le fugăresc, zvârlind după dânsele cu bulgării de lumine...

Eh, dar iar doar eu şi eu – nu m-ai curăţit, Doamne, până la capăt:
Deseori încă iubesc să mă aşez pe taclale...
Uite şi acum nu Ţi-am dat voie să-mi povesteşti fie chiar şi în treacăt
Măcar despre cea mai mică, cea ma neînsemnată din minunile Tale.