Povestea pomului verde

Smochinul pe care l-am visat
'nălţându-se până la stele
avea smochine coapte, însă
niciuna nu era a lui.
Înfoliat în frunze albe,
cu cicatrici adânci pe piele,
părea scion al neprihanei,
de folosinţă orişicui.

Era înfipt în lut prielnic,
şi rădăcini apostolare
urcau esenţe siderale
din rădăcini spre vârf, la ramuri.
Fusese altoit, pesemne,
căci într-un duh de închinare
îşi flutura bogate roduri
ca nişte înstemate flamuri.

În el, scatii îşi însăilau
căsuţe moi din moi fâneţe
şi-L proslăveau pe Dumnezeu,
în zori, c-un ban de mulţumiri.
În mii de triluri picurau
pe partituri de frumuseţe
mireasma sacrei reverii
şi-a veşnicei dumnezeiri.

Veneau drumeţi pe calea vieţii
şi se opreau sub umbra-i deasă,
smochine dulci le primenea
artera trupului trudit.
La pârâiaşul de alături
cu apa lui miraculoasă
găseau eclesiast de pace
din răsărit în răsărit.

Dar uneori, vreun călător
cu ochii arşi de nelumină,
mai scrijelea pe trunchiu-i blând
un caroiaj de cicatrici.
Cu mâini de orb mai încrusta
indiferenţa lui meschină,
portretul răutăţii sale
sau slobozirea unei frici.

Ci el, tăcând, răbda ocara
şoptind cuvinte roditoare!
Cu fiecare semn al urii
înfierat în carnea lui
îşi ridica privirea-n sus
într-o gingaşă căutare
a emeraldelor târzii
din mângâierea soarelui.

Smochinul pe care l-am visat
'nălţându-se până la stele
avea smochine coapte, însă,
niciuna nu era a lui.
Înfoliat în frunze albe
căra în suflet acuarele
pictând aici, pe văi, cu roade
neprihănirea cerului.


24 octombrie 2008