Povestea frunzei

Din tot ce e sub Soare poți învăța ceva,
De-aceea vă voi spune și eu povestea mea.
Sunt o sărmană frunză, pe mine-i tot ce am,
Mă zbat în agonie, să mai rămân pe ram,
Nervuri canalizează val de-amintiri, tumult,
Tace o clipă vântul și pot să le ascult,
Moi pana tremurândă-n călimara plină
Și-ncep să scriu sfios, cu urme de rugină.
M-a cunoscut Stăpânul când eram plod în ram,
Un vis frumos de mugur, nici cât un miligram,
Din fuior de Raze și-albastru infinit,
El o hăinuță verde, cu drag mi-a împletit,
Ne îmbăiam în rouă cu multe, mii surate...
Prin cuante de Lumină-n sfântă unitate
Mâini cromozomiale-n pace sau furtună
Trudeam să pregătim cu drag, o hrană bună.
În arșiță, drumețul la umbra noastră-a stat
Și-i fulguiam din coamă, un aer mai curat.
Pironul furtunii ne-ar fi lipit pe-o cruce,
Dar noi susuram doina în foșnetul dulce.
Acum privesc în jur, ne încovoaie vântul,
Puține suntem, Doamne, s-a împlinit Cuvântul...
Sunt o sărmană frunză, chiar necunoscută,
De cad, mă ridic hrană într-o sevă brută,
M-oi frânge-n elemente, așa cum sunt, fragilă
Și mă va pregăti maestra clorofilă,
Mi-a furat toamna cerul din verdele smarald,
În galben arămiu, puțin, puțin mai ard,
Mă-ncing cu orizontul din asfințitul meu,
Știind c-am mers pe drumul trasat de Dumnezeu.
În agonia morții, poate par confuză,
Dar mă semnez lucid,
cu drag, o simplă frunză.