Portul nevăzut

S-a deschis un port la malul mării mele,
La malul sufletului meu,
Dar nu știu cum s-a întâmplat...
Pare că era acolo dintotdeauna —
Cum, oare, de nu l-am observat?

Acolo vin bărcile cele mai vechi și mai sofisticate,
Cele pierdute în larg... cele abandonate,
Cu visele mele cele mari...
Cu copilăria mea trecută prea devreme.
Vin pline cu valizele mele cele grele,
Încuiate cu lacăte uscate, blocate,
Ce-mi poartă, înghesuite, hainele mele vechi,
Amintirile mele fără pereche,
Toate visările...
Dar și rătăcirile mele și uitările...
Lanțuri ruginite și sfori împletite,
Catargele rupte, risipite pe punte...
Și câte alte lucruri din trecut:
Caietele mele, consemnările mele despre tot ce a durut,
Temerile mele despre viitor,
Toate vorbele și faptele acelea ce dor.

Vin vapoarele... vin... cad ancorele greu
Și îmi apasă în suflet.
Le-aș trimite în larg... le-aș trimite departe,
Să se scufunde toate,
Să simt și eu puțină libertate.
Vin cu dorințele omului vechi,
Vin cu poverile vieții de om mare...
Aș pune o barieră acolo, în larg,
Să se rupă toate în mii de bucăți.
Aș zidi un zid până la cer,
Ca zidul unei cetăți,
Cu ferestrele sus... sus în noi,
Pe unde, Doamne, numai Tu să cobori,
Să-mi dirijezi vapoarele,
Să-mi repari cârmele,
Să le ridici ancorele,
Să-mi înghită marea amintirile rele,
Să plece cu ele,
Să se ridice catargul cel alb de biruitor,
Să fie înălțat paharul izbăvirilor...