Portret retoric

Portret retoric

Cândva, am fost o casă de bilete
Înspre destine roz și violete
De zori promițători cu-amurguri inerente,
În care se-ofileau mâglisitor culorile
Landșaftului de nonvalori pe care sângerau valorile...
Am devenit apoi o streașină, cu uzuri iminente,
Pe care sforăiau din când în când ciorile
Din culorile nopților cu ciocuri proeminente,
Ce-mi ciuguleau devastator toate bunurile...
Dar țineam totuși piept tăiosului vânt din pădurile
Uitate, în care cântau înduioșător privighetorile,
Fiindcă-n mine creștea un vultur lungindu-și aripile
Spre Soarele alb ce-aprinde zorile,
Un vultur cu ochi mistici, țintind comorile
Ce eu n-am știut nicicând să le prețuiesc.
Acum sunt călător spre-un destin minunat, ce-l doresc
Absolut, într-un fel absurd și prostesc...
Spre-acolo biletul mi-e gratis dar pălesc și pălesc
Zdrobit sub un preț ce n-am știut să-l plătesc...
Acum l-ași plăti hotărât dar nu pot, obosesc
Nădușit sub nori noduroși și-amărui
Opăriți într-un soare răpus în gălbui...
În esență-s un bun... un bun de nimic oferit nimănui,
Un bun ce-ar da tot dar totul e nu-i
Decât un nimic însemnat sub ceru-albăstrui!
Dar vulturul crește prin mine și-i mare,
Se `nalță voios, țintește spre Soare
Prin raze ce-absorb tot spectru-n splendoare,
Mistuind nimicul ignorant ce pare
Să obțină un statut minunat, prin iertare,
Deși, n-a avut nicidecum, nici nu are
Vreun merit tangibil ori calități similare...
Sunt tăciune încins în scrum lepădat,
Ce-aspiră la vântul momentului dat...
Un spectru de mistic jinduind un cândva minunat,
Infinit regăsit dintr-un timp limitat,
Un nimic renăscut pentru un scop relevant...
Convins de ce sunt... Și știind că ce-am fost s-a uitat
M-arunc spre `nainte într-un duh și exalt,
Exalt, da! Exalt jinduind la marele asalt
Căci iată-s un vultur purces din Divin și chemat în Înalt.

23/07/2018*Ioan Hapca
(Zaragoza)