Pomul

Spre cerul aburind în puf de stele,
Un pom ridică ramuri înnegrite,
În susurul ușor, de sevă, cere
„Îmbracă-mă Stăpâne, sfânt Părinte.

Aici sunt, estompat de depărtare,
Mi-am vărsat frunza, ca lacrima în ger,
Dar știu că bunătatea Ta e mare,
Că în adâncuri mi-e ramul viager.

Și orbitez departe, prea departe
De nu mai simt sărutul Razei, dulce,
Sufletul doare ca rana de moarte,
Mi-e iarnă Doamne, o cumplită cruce.”

Și a căzut în vis, ca-ntr-o răpire,
L-au învelit ghirlandele de stele,
Părea un Crin, cu haina-in subțire
O tivea Cerul cu stropi de albăstrele.

Când s-a trezit din vis, o întrebare
„Mirific totul, dar este Raiul meu?
Vreau crengi pline cu floare lângă floare,
Roade, pentru Tine sfinte Dumnezeu.”

Sub cerul aburind în puf de stele,
Se-nalță-n rugă ramura golașă,
Există-n scoarța aspră, înviere,
Se aud muguri gângurind în fașă.

Stăpâne Tu, Tu Doamne faci minunea,
În Raza Ta-i Puterea, e Viață,
Tu ne-mplinești cu milă, rugăciunea,
În Jertfa Ta e focul ce dezgheață.