Poezie fără titlu

Câtă vreme am tăcut
Şi eram doar un fugar,
Mă topeam şi nu am ştiut
Că pot să cer iertare iar.


Credeam că n-are nici un rost;
Că Tu eşti doar un sfânt în cer,
Iar eu sunt doar un păcătos
Şi nu mă vrei...deci, pot să pier.


Mă mai opream din când în când
Şi mă gândeam la Tine...
,,Dar ce folos?,, spuneam în gând
,,Tu, nu Te uiţi la mine.,,


Cum ai putea din cerul Tău,
Să Te cobori la mine?
Eu sunt doar vasul ce s-a spart
În mii şi mii de rime.


Şi m-am uitat în pumnii mei,
Aveam doar aşchii de suspine
Şi rugăciuni fără temei;
Credeam că ies din mine.


Ce slab şi gol simţeam că sunt...
Ce întuneric m-a cuprins
Şi nu ştiam cum să ascult
Un glas ce încă nu s-a stins.


Şi-am hoinărit prin Univers,
Ca un străin fugar ce sunt;
Te căutam în orice vers,
În orice cântec şi cuvânt.


Deodată, am auzit: ,,Iubire!,,
,,Doar nu e pentru mine,,- am zis.
Cum să mă scalzi Tu în sfinţire,
Fiinţa mea în Paradis?


Dar ai venit Tu, aici, jos
Şi am crezut că nici nu ştii
Că eu sunt doar un păcătos...
Cu mine vrei Tu a vorbi?


Dar fiinţa mea, dorea Iubirea
Şi liniştea, şi pacea Ta,
Căci doar Tu poţi da mântuirea,
Să-mi întăreşti şi inima.


Atunci căzut-am la pământ
Şi am rămas îngenunchiat,
În plânset sufletul s-a frânt
Dar Tu, Isus, m-ai ridicat.


Şi-am plâns la pieptul Tău, Iubire.
Am plâns cu dor şi sete
Şi îşi dorea sufletul meu,
Cu lacrimi să se-mbete.


Şi-am stat aşa un timp, un ceas
Şi Te-am rugat Isuse,
Să modelezi din nou un vas,
Din cioburile... ce-au mai rămas...