Poezie de binecuvântare!

Când am citit în cartea legii Tale
Şi gândul nostru-i îndreptat spre cer
Noi te rugăm să ne-o arăţi pe Ana -
Iubita mamă a lui Samuel.

În templul sfânt al Domnului din Silo
În fiecare an Elcana se suia.
Ca să-Ţi aducă Ţie, Doamne, jertfă
Şi să se închine înaintea Ta.

Dar toate astea nu aveau valoare
În faţa Anei când ea ştia
Căci apăsa pe pământ povara
Ce zi de zi i-o făcea Penina.

Dar acum, o întâlnim în sfântul templu
Cu faţa aplecată la pământ
Înghenunchiată se ruga-n tăcere
Celui ce este veşnic, bun şi sfânt.

Or mai fi fost atunci femei ca Ana
În faţa jertfei ce se aducea.
Însă ca Ana-n rugă şi-n durere,
Nici una parcă nu mai exista.

Nici una nu şi-a aplecat ghenunchiul
În rugăciune către Tatăl Sfânt,
Nici una nu avea o inimă zdrobită
Ca Ana care se ruga plângând:

Doamne, şopteşte Ana printre lacrimi.
Priveşte acum la starea mea cea grea
Priveşte la durerea ce m-apasă
Şi zi de zi ea îmi frământă inima.

Necazul şi durerea mă frământă
Când văd ce se petrece-n jurul meu.
Mii de femei se bucură-n familie.
De ce acestă bucurie n-am şi eu?

De ce să n-am copii să-i port în braţe,
Şi să-i desmierd cu drag la pieptul meu?
De ce să nu mă bucur şi eu de numele de mamă?
De ce de toate astea sunt lipsită eu?

Căci a avea copii în astă lume
E-un dar ce vine de la Dumnezeu
E-o moştenire binecuvântată
Fiindcă aţi împlinit cuvântul Său!

Cei ce-au avut copii, vedem cu toţii
Când cu duşmanii lor în poartă au stat,
Chiar slab fiind bătrânul în putere
Copii de ruşine nu l-au dat.

O pildă avem: bătrânul nostru Iacov
De nu-l avea pe Iosif, fiul său,
Când bântuia foametea în ţară,
Cine-l scăpa de moarte şi de rău?

De nu se năştea Moise când poporul
Zăcea-n robie şi amar.
Cine-l scotea din crunta asuprire,
Să-l scoată din Egipt, să-l ducă-n Canaan?

În vreme de răstrişte pentru care
Când răi duşmani înconjurau cetăţi.
Ar fii rămas Israel de ocară,
De nu s-ar fii născut în el profeţi.

Aceste vechi tablouri ce ne sunt lăsate
Să le privim noi azi despre evrei
Arată cât de mare-nsămnătate,
E rolul naşterii pentru femei.

S-au scurs de atunci o negură de veacuri
S-au dus cum trece vântul ce mai lin
S-au dus cum trec furtunile-n pustiuri
S-au dus mereu spre infinit.

Şi-au sosit acum timpuri mai moderne
Şi-această orânduială s-a schimbat.
Să ai copii, e astăzi o ruşine
E ceva-njositor, e demodat.

Femei ca Ana să plângă de durere,
Rar întâlneşti pe-acest pământ.
În loc copii să-i poarte-n braţe...
Azi numai moda vremii au în gând.

Şi-această modă, a zilelor de astăzi,
A vremilor ce le trăim
Copii-s socotiţi blestem în lume,
Nu binecuvântări pentru părinţi.

De-aceea eu te rog ascultă-mi glasul,
Pe care azi din dragoste ţi-l dau.
Şi nu uita că tot ce dai viaţă,
Va face rod prin jertfa din Calvar.

Şi-apoi o datorie îţi rămâne.
Pe lângă îngrijirea ce i-o dai,
Să porţi copilul mâini de rugăciune
Şi să-i îndrepţi cărarea către rai.

Şi-apoi, când el va creşte mare
Şi va-nţelege tot ce este-n jurul lui.
Nu face după sfatul ce-l primeşte
Ci după pilda care-o vede-n voi.

Şi-acum mă-ndrept spre tine, sora noastră.
La un cuvânt aş vrea să meditezi.
Să creşti copil care-l porţi în braţe.
Pentru Hristos şi-a Sale sfinte legi.

Voi amândoi să fi-ţi lumini ce luminează
Viaţa s-o trăiţi pentru Hristos.
Şi-apoi desigur, Duhul Sfânt lucrează.
Şi va fii la copilul vostru de folos.

Făcând aşa vă mântuiţi pe voi
Şi pe ai voştrii copilaşi.
Şi ve-ţi ajunge-odată acolo sus
În al păcii sfânt locaş.

O, Doamne, Te rugăm cu toţii
Revarsă-ţi binecuvântare.
Peste acest copil micuţ
Şi peste-ntreaga adunare.

Şi fă ca toţi câţi stăm aici
Copii ai Tăi să ne numim
Bătrâni şi tineri, mari şi mici
Cu Tine-n veci să locuim.