Poemul Impăcării

Când ape reci învolburate
Stârneau în matca lor potopul,
Era pe lume nepăsare
Și mult păcat se adunase,
Dar apa le îneca pe toate
Și prea puțini vedeau în zare
Un curcubeu ca o iertare
Și semn divin de îndurare,
Ca pentru cei ce-au dat crezare
Să fie semn de împăcare.

A fost și lunga pribegie
Și o robie mult prea grea,
Doar marea despicată-n două
A fost minunea salvatoare
A celor ce-au trecut prin ea
Și s-au văzut pe mal salvați,
Ca pentru cei ce-au dat crezare
Să fie semn de împăcare.

A fost și foc din cer venit,
Arzând cetățile vestite
Căci cei ce locuiau în ele
Erau prea lacomi și vicleni
Și prea trăiau în desfrânare
Căci nu puneau la colț păcatul,
Dar n-a rămas nimic din ele
Ci doar acei ce-au dat crezare
Au reușit să se salveze
Ca semn divin de împăcare.

Nici apa, focul, pribegia
N-au stăvilit în om dorința
De lăcomie, de putere, de vicii și de nepăsare
Atunci, păcatul la răpus
Și la purtat iar în robie,
Spărtura s-a făcut prea mare
Iar Dumnezeu, căuta un om
Să umple acea spărtură mare,
Să facă loc de împăcare
A dat pe unicul său fiu
Ca jertfă de răscumpărare.

Ca semn de dragoste divină
A acceptat o jertfă mare,
Căci ne-a iubit și ne iubește
Și mai avem un loc sub soare
În care sa ne bucurăm,
Căci darul care l-am primit
Noi nu putem să îl plătim
Ci doar de vrem să îl primim
E semn că vrem să ne căim,
Primind în schimb,a lui iertare.

Iertați și împăcați cu Domnul
Vom aștepta cu nerăbdare
Să fim chemați,ca fiind aleși
Să îl slujim în continuare.