Poem Suveranului

„Domnul este adevãratul Dumnezeu!” (1 Împãraţi 18:39)

Luminã din luminã eşti, Pãrinte,
Cel necreat, Cel nevãzut de noi,
Eşti Cel ce totul ştie dinainte
Şi ne-a fãcut din duh şi din noroi.

Tu-ai întocmit cândva aceastã lume,
Când ai rostit Cuvântul, dupã plan,
Iar primul om, purtând slãvitu-Ţi nume
Cãzu-n pãcat când l-a-nşelat Satan.

Prin Tine înţelegem noi trecutul,
Prin Tine noi privim spre viitor;
Cãci eşti Olarul iar noi suntem lutul
Cel frãmântat şi ars într-un cuptor.

La miezul nopţii-mi vine o idee:
Sã ies din casã, sã mã uit în sus;
Dacã-i senin, eu vãd Calea Lactee,
Sfeşnice-arzânde cum în lume nu-s...

Tu ai chemat şi au rãspuns îndatã
Luceferi, lumi gigantice de foc,
Şi-a Gãinuşei funie-nnodatã,
Şi-al Raliţelor preafeeric joc.

La glasul Tãu se-aratã Ursul Mare
Şi stele din ţinuturile pustii
Şi Carul Mic şi Orionul, care
Dezleagã taina marii mãiestrii.

Privesc lucrarea Ta şi mi-e ruşine
Cãci sunt nimic. Tu – Marele-Împãrat;
Şi mã întreb: „De ce Te uiţi la mine,
Un vierme de pe drumul desfundat?”

Minune minunatã eşti, Isuse,
Cãci pentru Tine toate s-au creat;
În Tine sunt comorile ascunse
Dar limpezi pentru sufletul curat.

Doar Tu mi-ai dezlegat sacul de jale,
Doar Tu din patimi grele m-ai scãpat.
Azi viaţa mea este-n mâinile Tale,
De-aceea strig: „Fii veşnic lãudat!”

Ai renunţat la slavã pentru-o vreme
Sã faci din mine un copil al Tãu;
C-atunci când glasul Tãu o sã mã cheme
Sã las ciocan şi daltã şi ilãu...

Îţi dau elanul, viaţa tinereascã,
Deasupra ei, înalţã-Ţi faţa Ta!
Cãci nu-i pe lume soare s-o-ncãlzeascã
Nici lunã noaptea, spre-a o lumina.

Mã-nchin cu mulţumire şi cu fricã
Ţie, ce stãpâneşti peste tãrii...
Te rog, dã-mi Mâna Ta şi mã ridicã,
Sã ne-ntâlnim pe nori când ai sã vii!